Reinventati dupa colapsul comunismului, liberalii si taranistii cautau în 1990 sa acrediteze ideea ca lui Ion Iliescu accesul la democratie ii este interzis.
Vrand parca sa confirme refrenul opozitiei, Iliescu semna, un an mai tarziu, un tratat cu URSS. Toate acestea par sa tina deja (doar) de istorie. Azi, Iliescu pare sa gandeasca precum Bush.
Ce-i drept, e vorba despre Bush fiul, si nu despre Bush tatal. Azi, URSS nu mai exista, asa ca siguranta de sine cu care ministrul de Externe Nastase si presedintele Iliescu invitau tarile din regiunea noastra sa semneze, dupa model romanesc, un tratat cu URSS, a fost evacuata complet din memoria sociala. Azi, relatia fostului lider comunist Iliescu cu democratia nu mai apare nici ea ca problematica. Azi, cei care aveau rezerve în 1991, dar si în 1999 în privinta NATO, au devenit suporterii neconditionati ai Aliantei.
În fine, azi, ezitarile, suspiciunile, iritarile democratiei si democratilor din Romania nu îi mai privesc pe Iliescu, Bush (tatal ori fiul), NATO sau Adrian Nastase. Nu, inamicul comun este Franta. Suspectul numarul 1 e Jacques Chirac. Problema e Europa. Caci America se arata luminata si lucida, iar Europa - oarba si confuza.
Daca relatia dintre prieten si dusman mai are sens în politica, atunci Statele Unite apar ca amicul, iar Europa ca inamicul Romaniei.
Atmosfera politica de la Bucuresti este, cu siguranta, suprarealista: daca NATO a ajuns perfect compatibila cu cameleonismul politic romanesc, te poti astepta la orice. Strans uniti în jurul Aliantei Nord-Atlantice, romanii au intrat în razboi, cum titreaza gazetele: e un razboi care nu a început si care, tocmai de aceea, pare a ne aduce castiguri certe. Cinismul nu mai are, de fapt, limite: cutare ministru vede în Romania un cap de pod al noii strategii militare americane; un altul declara fericit ca piata muncii va