Olivier Rolin
Tigru de hârtie(fragment de roman)
Evenimentul editorial cel mai notabil al toamnei literare 2002 în Franţa a fost, fără îndoială, apariţia romanului Tigre en papier (Seuil, 268 p.), finalist în cursa pentru Premiul Goncourt. Autorul, Olivier Rolin, este un nume binecunoscut în mediile literare: prozator aflat deja la al zecelea volum, el a publicat de-a lungul anilor o serie de romane dintre care amintim L’invention du monde (1993), Port-Soudan (1994, Premiul Fémina), Méroé (1998) sau povestiri de călătorie (En Russie, 1987; Mon galurin gris: petites géographies, 1997).
În Tigru de hârtie personajul-narator, Martin, îi povesteşte Mariei, fiica celui mai bun prieten al lui din tinereţe, supranumit Treize, mort acum, fapte şi întâmplări „de demult", adică din Franţa anilor ’60-’70, când un grup de tineri anarhişti din care amândoi făceau parte, îndoctrinaţi până peste poate cu teoria maoistă - în accepţia căreia imperialismul american era un tigru de hârtie - militau în cel mai activ, dar şi cel mai naiv mod pentru instaurarea Revoluţiei, pentru progresul „maselor largi". Romantici incorigibili, Martin, Treize, Fichaoui-dit-Julot, Momo-Mange-serrures, Judith, Chloé, Roger le Belge, Reureu l’Hirsute şi toţi cei asemeni lor resping societatea burgheză şi individualismul din anii când preşedintele Pompidou (numit în roman preşedintele Pompe!) i-a urmat lui De Gaulle.
Treizeci de ani mai târziu, când fiecare dintre ei se vede încorsetat într-un prezent fad, când bătrâneţea şi nostalgia bat la uşă, Martin recuperează tot acest trecut, pe care îl transmite Mariei, tânăra ce nu ştie mai nimic despre tatăl ei. Iar povestirea se ţese şi ea în cercuri concentrice, într-o continuă mişcare de revoluţie, un circuit de o noapte pe care cei doi îl fac în jurul Parisului, de-a lungul perifericului luminat, într-o maşină numită Remember.
