Singur printre poeţi, "matcă" printre dramaturgi, Marin Sorescu făcea, în urmă cu douăzeci de ani, o vizită în "casa ficţiunii" de unde s-a ales cu un "roman într-o doară" căruia i-a spus Viziunea vizuinii; despre această carte nu s-a scris aproape deloc la apariţia sa, nici după aceea, pînă în 1989, nu s-a pomenit în bibliografia autorului, iar după 1990, nici atît, într-o lume grăbită să-şi uite trecutul şi să înghită lacom un viitor incert: chiar dacă unul din protejaţii puterii de atunci, "mîna lungă" a cenzurii - care citea în acest roman "într-o doară" parabole deloc convenabile - l-a atins, e drept, discret, şi pe Marin Sorescu. Roman în două părţi, cu un număr suficient (şi simbolic) de capitole (33), fiecare cu un motto "întîmplător", se zice, cu un Indice Alfabetic, un Cuprins şi două volume de versuri inedite ("Ţoiuri" şi "Ventuze"), Viziunea Vizuinii are eroi pozitivi care se transformă în negativi, ca imediat să facă saltul înapoi, în pozitivi, şi tot aşa, observaţi în metamorfozele lor de un autor care îşi citeşte lumea la microscop, şi-o apropie la telescop, o desenează şi, la urmă, îşi mîngîie, pe calea textului, dulăii Codin şi Mozoc. Dar iată personajele lui Marin Sorescu, căci ele contează, în primul rînd: Ursul (Ursu, Domnul Urs), animal omnivor, om de litere şi inginer silvic, şeful Ocolului pămîntului nr. 1, posesor de vizuină, apartament şi cenaclist, Vulpea (d-ra Vulpe, Anişoara Iordăchescu), cu talent dramatic şi aptitudini de ingenuă, inflamabilă, roşcovană şi însărcinată de sus, Fără-Cap şi Fără-Coadă F2C2, Iepurilă), poştaş şi poet al fugii, greu de prins, greu de ţinut, Bursucul, colocatar al Ursului şi ultimul filosof agnostic, Lupul (Lupu), figură impresionantă a literaturii în genere, simbol al unor vechi popoare indo-europene dar hăituit de viziuni, pe nedrept, în această viaţă, Cocoşul, poet, autor de procese-verbale şi ceas deşteptă