La Geneva a luat de curând sfârşit o conferinţă internaţională dedicată celor fără de urmă dispăruţi - în conflagraţii (războaie civile, atentate, masacre etc.), nenumăraţi se pare şi de pe toate meridianele globului. Dispăruţi? Oricine citeşte comunicate află că într-un naufragiu, bunăoară, au pierit unsprezece pasageri şi sunt daţi dispăruţi încă o sută unsprezece. Nici o altă ştire ulterioară nu ne va lămuri ce s-a întâmplat cu aceştia, o dată ce statutul bunului dispărut impune să rămână astfel până la sfârşit.

În Sub pecetea tainei, Mateiu Caragiale a intuit perfect situaţia în povestirea micului funcţionar căruia i se pierde urma de parcă ar fi intrat în pământ. Karel Capek are o schiţă cu nişte paşi pe zăpadă ce se opresc brusc într-un loc, de parcă persoana ce-i adâncise în omăt şi-ar fi luat dintr-odată zborul. Fundul pământului suge localităţi, coaste de dealuri se surpă, la seisme pământul se face cocă şi-i înghite fără alegere pe cei ce vor fi daţi dispăruţi, ape se năpustesc peste ţărmuri şi...

În triunghiul Bermudelor dispar, cu aparatele lor cu tot, aviatori, cu vase la un loc, navigatori, dar şi în alte părţi ale planetei au dispărut, de-a lungul deceniilor, Amelia Earhardt, Antoine de Saint-Exupéry, pe vreun vârf muntos Guynemer. Când vreun dispărut se întoarce acasă, precum colonelul Chabert sau, în romanul, astăzi uitat cu desăvârşire al lui Edmond About, omul cu urechea spartă (căci zăcuse ani grei într-un bloc de gheaţă şi devenise friabil!), apropiaţii nu-l mai recunosc, societatea-l respinge - ca pe unul ce a încălcat normele unei autentice dispariţii.

O absolută rezervă prinde bine celor dispăruţi. Oastea lui Igor, care nu s-a întors niciodată, a regelui persan Cambyse, suptă de nisipirile Nubiei, inspiră la reverii, după cum dispariţia lui Ben Laden, a Ioanei Maria Vlas, a unui număr considerabil de datorni