Aceste foi luaţi-le cu teamă

şi nu-ncercaţi să înţelegeţi totul,

când praful lor ceresc va fi să-l scutur

cu duhul meu întors de oareunde.

Răsar din ele Rariţi în vitralii

şi Găinuşa licărindu-şi puii,

cirezi de nori cu ugere-ncărcate

le-ntunecă în zile lungi de vară

şi-n fulgerele lor de-acum se-aude

cu-ntârziere gândul meu teribil.

Nici timpul n-ar fi dreapta lor măsură

cum le apasă-n piatră, foi de aur,

nici cei ce le vor scoate la lumină

cercând să afle-n ele adevărul

de care mie nici c-o să-mi mai pese.

În umbra mea se împletiră umbre,

şi focuri mari s-au stins pe totdeauna,

deasupra stă să-şi verse vinul Cupa

şi Toaca parcă-ncepe iar să bată,

zăpezi pe dealuri duse-n unduire

ascund apoi ce nu se poate-ascunde

şi spun ce nimeni n-ar mai fi în stare

din albul lor câtva să înţeleagă.

Pe drumul ţării, plopii sub omături,

un şir de preoţi în odăjdii albe,

din sus, din jos, au început să vină

în nesfârşita lor procesiune

şi de pe dealuri, scuturând acăţii,

ce străjuiesc hotare din vecie,

nămeţi întunecaţi, apar ţăranii

din iarna îndurării lor de veacuri...

Cu ei, pe drumul nebătut de sănii,

te stingi şi tu sub fulgii de cenuşă

cătând la înţelesuri mai înalte

suite-n furci prin munţii lor de piatră.

Răsare-n tremur steaua de cu seară

şi către miezul nopţii, Carul Mare

urmează-n cerc umbroasele ogăşii

în jurul unei osii nevăzute.

Le însoţeşti, ori tu eşti însoţitul

ţesut în raze, strecurat prin dese

frunzişuri de răchiţi, de plopi, de sălcii,

când se arată în lumină blândă

făptura toamnei pe otăvi cosite.

E-atâta pace şi odihnă-n jururi

că nici nu ştiu ce-ar mai putea să vină

mai pe măsura aşteptării tale.

Acum să bată b