Orchestre au existat, desigur, înainte de a exista dirijori. Poate de aceea mulţimile de instrumentişti nu se lasă duse de nas, cu una cu două de vreo baghetă, oricât de iute şi de ascuţită ar fi ea. Orchestrele sunt naţiuni de timbre sonore ce îşi declină dreptul la putere în favoarea dirijorilor, graţie sufragiilor şi prescrierilor acestora, dar orice putere neîmpărtăşită se prăbuşeşte asemeni unui arbore fără rădăcină. Istoria muzicii consemnează, nu de puţine ori, exemple de dirijori ce şi-au aflat rădăcinile în orchestre; sunt însă şi orchestre care s-au dezvoltat din rădăcinile plantate de unii dirijori. Nu doar ca emanaţii a personalităţii şefului de orchestră ori ca peceţi ale voinţei persistente de a imprima un stil, o manieră, ci şi ca instituţii cu organigrame perceptibile şi perfectibile, necontenit şanjabile, itinerante. Trupul unei orchestre se cade a fi întreţinut aidoma corpului unui atlet, prin exerciţii, dietă şi tenacitate, fie şi numai pentru că, nu-i aşa, trupul este primul discipol al sufletului. Nimic nu poate suplini, de pildă, grefele pe care un colectiv instrumental trebuie să le suporte întru permanentă ameliorare a partidelor şi compartimentelor orchestrale. Nimeni nu poate solicita o mai oportună şi probă pivotare la pupitre decât dirijorul însuşi. Uitaţi-vă la filarmonica bucureşteană: ce infuzie de forţe tinere; câtă abilitate în reformarea unei orchestre care, oricum, ar fi năpârlit de la sine! Cu iscusinţă strategică şi cu fler selectiv, Cristian Mandeal a polisat un colectiv a cărui omogenitate era până mai ieri brăzdată de asperităţi inconfortabile, lubrifiindu-i resorturile cele mai delicate. De-fosilizarea orchestrei s-a săvârşit treptat, în etape, printr-un mecanism ce a agreat deopotrivă atitudinile de acceptare şi de respingere. S-a acceptat astfel ideea unor audiţii şi concursuri prin care cei mai buni juni absolvenţi de conse