Citind un editorial de Cristian Tudor Popescu, iritat-plictisit să tot scrie despre conflictul dintre dnii Iliescu şi Năstase, mi-am recunoscut, amuzat, propria mea saţietate de a mai pune instrumentul optic al acestei rubrici asupra nesfîrşitei serii de contre dintre cei doi.

De ce o fac totuşi? Dintr-un interes mai degrabă epic faţă de acest subiect.

S-au aşezat deja cîteva interpretări ale disputei premier-preşedinte. Unii îşi închipuie că sîntem spectatorii unui meci de uzură care se va încheia la egalitate. Nu cred. Alţii văd în acest schimb de replici un spectacol aranjat dinainte, pentru a da presei şi opiniei publice cu ce să-şi ocupe timpul şi să mai uite de serialul notelor de plată la întreţinere - tot mai năucitor! - şi de drama concedierilor de la firmele nerentabile ale statului. Această idee e ingenioasă, dar nu-l văd pe dl Iliescu învăţînd pe de rost replici fabricate în laboratorul de scenarii al ministrului Dîncu. Mai există ipoteza că între Cotroceni şi Palatul Victoria se duce un război pentru putere între grupările din jurul premierului şi din curtea preşedintelui. Deşi interesantă, nici această teorie nu cred că stă foarte bine pe picioare. Şi asta tot din "vina" dlui Iliescu, căruia nici prin cap nu cred că-i trece să facă pe cloşca unui grup de interese după ce a deschis uşa mare a istoriei. Dl Iliescu aşteaptă să se parafeze intrarea României în NATO şi a făcut prea mulţi paşi pe drumul reconcilierilor de tot felul pentru a se încurca jucîndu-se de-a puterea de grup cu premierul Năstase. Spre deosebire de urmaşul său la conducerea PSD-ului, preşedintele Iliescu n-are nevoie să se uite în permanenţă în jurul său ca să vadă cine îl urmează. De aceea, d-sa are avantajul de a-şi putea alege colaboratorii apropiaţi pe motive de fidelitate personală, nu de friptură politică. De la FSN încoace, dl Iliescu a tot năşit politic