Printre interpreţi şi compozitori se vehiculează de mult ideea că muzicologul este eventual un pianist ratat. Nu este atât de bun instrumentist pentru a intra şi absolvi facultatea de interpretare, nu are nici har componistic, iar atunci toceşte puţină istorie a muzicii şi studiază muzicologia. Delimitarea între muzicolog şi cronicar muzical, cel puţin pentru marele public, dacă nu şi pentru mulţi din confraţii muzicieni, este ambiguă sau nu există. La Berlin, am cunoscut nu demult interpreţi de operă. Dând mâna cu ei şi fiind prezentată ca muzicolog, au zâmbit politicos şi neîncrezător totodată. Cineva a precizat că sunt şi pianistă. Faţa celorlalţi s-a luminat brusc, şi un suspin de uşurare a însoţit o adevărată efuziune de prietenie. Eram de-a lor. (Indiferent că aş fi putut fi o pianistă execrabilă...)

În cercuri intelectuale româneşti, muzicologul nu poate impresiona prin nimic: cărţile sale sunt rareori (sau deloc) citite, de teama jargonului specific (pe bună dreptate, uneori). Discuţiile interdisciplinare sunt extrem de restrânse. Poate că şi sistemul nostru de învăţământ le evită. Se oferă muzicologului pregătirea practică temeinică, similară cu a compozitorului şi a dirijorului de orchestră, dar nu există secţie de muzicologie la universitate, vecină cu departamentul de filosofie (ca în spaţiul german). Muzicologul nu poate nici aspira la premii răsunătoare, asemenea interpretului sau compozitorului, aproape nici nu mai îndrăznesc să spun asemenea scriitorului.

Şi atunci, ce să răspund eu, care predau muzicologia, unor tineri de 18 ani, care mă întreabă ce perspective sau beneficii ar avea înscriindu-se la secţia noastră universitară? Sau unor studenţi ai secţiei pedagogice, care ar dori o a doua specializare (pe care trebuie să o plătească), dar nu sunt siguri că le va folosi practic la ceva? Nu toţi absolvenţii de muzicologie ajung