Les Faux-Monnayeurs
În revista 22 (nr. 677), două recenzii remarcabile la două cărţi care au făcut epocă acum cîteva decenii: Mihai Zamfir la Fragmente despre cuvinte de Toma Pavel, 1968, reeditată la Ed. Paralela 45 în 2002, şi Mircea Iorgulescu la G. Călinescu şi "complexele" literaturii române de Mircea Martin, 1981, reeditată la aceeaşi editură şi în aceeaşi colecţie, tot în 2002. Cît priveşte ideea Paralelei 45 de a relua cărţi considerate de referinţă în anii '60-'80 ai secolului trecut, ea s-ar cuveni discutată mai pe larg. * O notă absolut stupefiantă publică în TIMPUL de la Iaşi din februarie A.C.(?). Intitulată Sarcofagul de hîrtie, nota ajunge la concluzia că, dacă, solidari în lupta contra comunismului, scriitorii români postbelici n-ar fi acceptat compromisul de a tipări cărţi în condiţiile cenzurii şi opresiunii, nu s-ar fi întîmplat nici o nenorocire: "Dacă ne eliberăm de prejudecăţile consolidate de discursul naţionalist şi de varianta sa culturală, protocronismul, atunci ar trebui să recunoaştem că [...] nu avem scriitori comparabili cu Dostoievski, Thomas Mann, Kafka, Camus, Marquez, Sienkiewicz. [...] De aceea la întrebarea care mi/ni se aruncă destul de des, «Ar fi fost mai bine să fie demni şi să nu scrie?», răspund, liniştit, că absenţa unor scriitori români din literatură n-ar fi o pierdere ireparabilă. Slavă Cerului putem citi Biblia, epopeile, tragicii greci, Platon, Sf. Augustin, poezia orientală, romanticii germani, misticii spanioli, proza rusească. N-ar fi de ajuns pentru o viaţă de om? Şi, pînă la urmă, cu sau fără revizuiri, tot pe Musil îl prefer lui Breban, tot pe Kafka lui E. Barbu, tot pe T. S. Eliot şi Valéry lui E. Simion etc..." Ce ar mai fi de zis? Revista ieşeană pare a se fi specializat în detractori şi detractări. De unde oare atîta frustrare? Întrebăm şi noi ca să ne aflăm în treabă. Ştim prea bine de unde. * De
