Sigur că de la un scriitor, care a lăsat o operă monumentală, de ample, uriaşe dimensiuni, elaborată pe întinsul unei jumătăţi de veac şi mai bine, care a avut şi o viaţă lungă, destul de bogată în evenimente, şi încă una publică, ne-am fi aşteptat la memorii pe măsură, capabile să dea expresie unei (unor) epoci literare şi nu numai, să divulge izvoare ale unor capodopere ca Baltagul, Hanu Ancuţei sau Fraţii Jderi, să descifreze substraturi iniţiatice ca acelea din Divanul persian, să ne spună câte ceva despre rolul important pe care l-a jucat în francmasonerie, ca şi în politică (preşedinte al Senatului), să vorbească mai pe larg despre adevăratele sale credinţe şi despre mari contemporani pe care i-a cunoscut, gospodarul de la Fălticeni şi stăpânul viei şi al micului domeniu de la Copou să ne povestească despre cum a intrat în posesia moşiei lui Pamfil Şeicaru de la Ciorogârla, după 1944, ca după aceea, foarte curând, s-o predea statului şi să militeze (cât de convins?) pentru înfiinţarea colhozurilor. O materie extraordinară ar fi avut la îndemână memorialistul, fie şi de s-ar fi limitat numai la sfera literaturii. N-a fructificat-o, iar pe aceea din anii instaurării comunismului, la care şi-a adus şi el o tristă contribuţie, nici nu avea cum, şi de ar fi vrut s-o facă, deoarece chingile cenzurii politice erau sângeros de strânse, iar sănătatea lui din ultimii ani de viaţă nu i-o mai îngăduia. Nu şi-a ignorat însă cu totul tezaurul de amintiri, întorcându-se înspre el în volumul Anii de ucenicie (1944), ce părea să anunţe un ciclu memorialistic, rămas, din păcate, în stadiul de intenţie. Dar şi aşa, dintr-un singur fragment, ca în paleontologie, putem reconstitui (intui) întregul, în cazul de faţă, structura psihică, universul uman şi al operei, mediul literar în care s-au produs şi încă impetuos cel puţin scrierile debutului.

Amintirile lui Sadoveanu