Poezia lui Ion Vădan apare centrată pe o temă vastă, foarte caracteristică creaţiei moderne, care e cea a crizei existenţei, a unui "sfîrşit de ciclu". Nimic nu mai pare la locul său, nici un rost nu rămîne integru în perspectiva dezechilibrată, răsfrîngînd un dezechilibru universal, a poetului, prins, după cum notează Al. Cistelecan, "în vîrtejuri dramatice şi ameninţînd cu un expresionism de subtext". Nemernicia vieţii ce ne e sortită ni se înfăţişează transpusă în imagini ascuţite cum cioburile de sticlă: "marele zero sîngerînd în algoritmii zilei/ ţanţoş libidinos ofuscat/ cu limba scoasă la stele" (Să te încumeţi dincolo de cercul de cretă). Sau: "cinismul/ unei îmbălsămări/ cînd ştii că totul este zadarnic" (Copilăria nu mă afectează). Sau: "Mi-e scîrbă de neputinţă" (ibidem). Trăirea se arată paradoxal incongruentă cu simţirea ei: "de ce nu-i de trăit exact cum simţi" (ibidem). Însăşi libertatea se videază - dilematic însă - de un conţinut ce n-ar putea fi decît repulsiv: "nu am nevoie de o libertate fără de conţinut/ de mere fără viermi" (ibidem). Prin refluxul spiritului purtător de semnificaţii, suport al valorilor, existenţa se desemnifică, se devalorizează. Ca urmare se instituie o lume exclusiv obiectuală, o lume moartă ce nu se poate decît înregistra mecanic pe sine, sugerînd o conştiinţă care tinde şi ea spre reificare ("nu eşti decît un biet obiect inoperant" - Scrin), aidoma unei oglinzi: "flacoane cu otravă albastră/ bere acră/ o felie de pîine cu unt// mic dejun în iarbă/ fursecuri/ totul fără miros/ nările îngerului dorm pe o mireasmă/ putredă (...) în spaţiul degradat al obsesiei/ nu mă aştept la nimic bun" (Intermezzo). Sau: "dumineci brînzoase/ arabescuri compact camuflate/ în mătasea broaştei/ oho se lăţeşte greaţa/ ca laba libidinoasă a tîrfei/ pe reflexele apei" (Exil). În circumstanţele unui univers abandonat de fiinţă, însuşi poemul nu e a