Poemele tragicei istorii

Vasile Gârneţ, este cunoscut în România mai ales ca vârf de lance al tinerilor scriitori basarabeni proeuropeni, prin editarea excelentului Contrafort alături de Vitalie Ciobanu, şi mai puţin ca poet, deşi USR i-a premiat în 1992 volumul de versuri Personaj în grădina uitată, bine primit de critică. Poetul revine acum cu al treilea volum de poezie după o tăcere destul de lungă.

Spre deosebire de precedentele, aceste poeme sunt mai ancorate în istorie, Vasile Gârneţ renunţând la precauţia de a îndepărta cât mai mult lirismul de concretul istoric sterp şi efemer. Relaţia poezie-istorie e crudă şi, de ce nu, nedreaptă, căci „partitura sufleţelului" n-are ce căuta în poezia-strigăt: „doamne, cerem o mântuire mai domestică / crimă să fie oare dacă mobilăm vidul / şi strigăm furioşi şi nemulţumiţi / oblojindu-ne complexele / să ni se întoarcă memoria / căci viitorul fuge de sub picioarele noastre / cu viteza minciunii"(semn de carte) Basarabia este, pe rând, „temniţă abandonată", „muzeu al erorilor", „land leprozat", iar istoria ei o paranteză. Intrigat şi ameninţat, în acelaşi timp, de „cultivarea amneziei", poetul-călător printr-o Europă liberă, unde comunismul e abordat esteticeşte şi doar în cărţi de specialitate, nu se poate sustrage sentimentului de tragic, scepticism şi nelinişte pe care i-l furnizează neîncetat „contemplarea mocirlei". Imaginea poetului basarabean care fotografiază casa lui Havel este expresia deznădejdii cronice din multe poeme.

Discursul poetic e firesc şi necăznit. Livrescul proiectat pe fundalul realităţii secondează îndeaproape biografismul cel mai autentic. Fuga în ficţiunea livrescului e, de altfel, cheia volumului: „aud cum cineva rătăceşte pe stradă / merge lipsit de grabă - paşii au / un ecou scăzut, complotitor / ca întotdeauna mă salvez prin imaginaţie / îmi spun că e Kafka -