Triunghiul Marilor Duhuri - La ruptul primaverii, intre Hateg si Orastie, spiritele dacilor lui Zamolxis stapanesc peste munti -Mama Irina si taina fierului Priveste prin mine ca prin sticla, ca si cum as fi transparent, apoi priveste prin masina mea, undeva, in sus, pestera Duhurilor Mari. Sta reze...

Triunghiul Marilor Duhuri - La ruptul primaverii, intre Hateg si Orastie, spiritele dacilor lui Zamolxis stapanesc peste munti -Mama Irina si taina fierului Priveste prin mine ca prin sticla, ca si cum as fi transparent, apoi priveste prin masina mea, undeva, in sus, pestera Duhurilor Mari. Sta rezemata de un gard si in mana are o nuielusa de alun, fara coaja, iar in mana cealalta are un mar muscat. In mar este infipt un cui. Eu o intreb despre pestera Sura Mare, despre cum se ajunge acolo, despre soimii, ulii, vulturii sau ce-or fi fost, pe care i-am vazut pretutindeni pe drum, o intreb despre stravechile ziduri din care cica oamenii iau pietre mari, cioplite, pentru a le pune temelie la grajduri. Ea priveste mereu dincolo de mine si privirea ei ma traverseaza indiferenta, pierzandu-se printre marile stanci de la orizont. "Apai, de Sura nu stie baba", zice, privindu-ma si neprivindu-ma in acelasi timp, "numai de Duhurile Mari stie, s-acolo nesocotit ai fi daca te-oi duce acuma, la ruptul primaverii, cand imbla duhurile pe crapatul mugurilor de steisor." Eu ii spun ca Sura Mare e o pestera din care curge o apa iute, ea musca din marul galben, ocolind mereu cuiul infipt in el, apoi scoate cuiul, il baga in buzunar si arunca restul cotorului cainelui galben, numit, pentru ca e lenes, Moloc. Moloc mesteca lent, soarele e in crucea zilei, fata babei, pe care aveam sa aflu ca o cheama Irina Vulc, e crapata in mii, in milioane de riduri, de o uluitoare mobilitate, care-si schimba expresia in fiecare clipa. Numai privirea ramane imobila, ca un ax nevazut in jurul