Prietenul nostru, Pufita. Ne-am cunoscut intr-o dupa-amiaza calda, la inceput de octombrie, cand Bucurestiul parea purificat, dupa o scurta ploaie. Puiul de hamster primit cadou era speriat de moarte, tremura ca varga si incerca sa muste ca sa evadeze din causul palmei. Noi, trei adulti seriosi, ase...

Prietenul nostru, Pufita

Ne-am cunoscut intr-o dupa-amiaza calda, la inceput de octombrie, cand Bucurestiul parea purificat, dupa o scurta ploaie. Puiul de hamster primit cadou era speriat de moarte, tremura ca varga si incerca sa muste ca sa evadeze din causul palmei. Noi, trei adulti seriosi, asezati in patru labe pe covor, ne uitam cu ochi plini de mirare la faptura mica, stranie si intrata in panica. Sase ochi caprui fixau cu insistenta cele doua margelute de smoala, care ne priveau, la randu-le, speriate. Dupa momentele lungi, de reciproca analiza, a urmat un salt, si bizara vietate a tasnit zaluda prin incapere. Dezmeticita, i-am intrebat pe ai mei: "Dragilor, la ce ne trebuie flacaul asta? Animalele sunt facute pentru mediul lor natural, nu sa respire acelasi aer cu noi, intr-o camaruta de bloc". In acel moment, sentinta parea irevocabila: va fi oferit unui copil cuminte. Fiica mea, studenta pe-atunci, mai mult din curiozitatea unei experiente inedite decat din incantare, si-a exprimat dorinta de a-l pastra un timp. Zis si facut. Pufita (nu era posibil sa se numeasca altfel, caci era tot numai un puf) a fost depus intr-o cutiuta, unde primea bobite, salata si seminte. Ziua dormea culcusit sub talas, seara invia si, dupa ce printr-un veritabil ceremonial se spala cu minutiozitate, incepea sa misune sau, dimpotriva, incremenea meditativ, in doua labute, ca un bibelou de lux. Observandu-l, n-am putut sa nu remarcam cat de perfect era: auriu, cu ochii atat de mari si de rotunzi, incat jurai ca-s doua boabe negre de coacaze coapte.

Cand ti