O carte fermecatoare, subtila, rafinata si profunda, însa cu eleganta discretie, nu ostentativ, este acest nou roman “autobiografic” al lui Livius Ciocârlie*, unul dintre cei mai importanti prozatori români de astazi.

Unul dintre cei mai importanti si unul dintre cei mai nedreptatiti, totodata. Dar nu fiindca ar fi un autor necunoscut ori nerecunoscut.

Livius Ciocârlie este, literar, o victima a inadecvarii si prejudecatilor. Cum este universitar si cum primele lui carti (a debutat editorial în 1974) au fost de eseistica si critica literara, un exercitiu pe care nu l-a parasit, el a fost - si a ramas - clasificat într-o categorie marginala, incerta, de nu si suspecta, aceea a belferilor, profesori de literatura stiutori de carte multa care se relaxeaza producand in rastimpuri carti cu statut hibrid, în cazul lui autobiografice - romane asa-zicand memorialistice si jurnale. O categorie privita, eventual, cu admiratie politicoasa. Respectuos tolerata, asa cum se si cuvine unor, totusi, intrusi.

Iata însa ca “belferul” este azi, la aproape douazeci de ani de la aparitia primului sau roman (Un Burgtheater provincial, 1985), autorul unui vast ciclu epic, prin cuprindere ca si prin dimensiuni, unul dintre cele mai impresionante din literatura romana “recenta”, întrucat “contemporana” începe sa sune cam vetust si trebuie sa ne dam, fireste, dupa muzica timpului. Fara a fi neaparat o reconstituire, o “comedie umana” ori o “cronica de familie”, în acest ciclu capata trup si înfatisare literara peste un secol de viata si istorie romaneasca, de nu si mai mult, fiindca unele referinte coboara pana spre 1800, chiar si mai departe, dincolo, spre veacul al XVIII-lea.

Acestei întinderi temporale îi corespunde una spatiala pe masura: romanele lui Livius Ciocârlie acopera (sau descopera) literar întreaga zona a Banatului, extinzandu-se adesea în Ves