Alexandru ECOVOIU
Sigma
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Cartea romaneasca de proza“, Bucuresti, 2002, 376 p., f.p.
In Sigma, noul sau roman, Alexandru Ecovoiu lasa impresia ca ar dori sa provoace, sa socheze, sa-si fascineze cititorul printr-o anume dinamica a povestii si, printr-un discurs dezinhibat, sa genereze cotroverse. Daca volumele anterioare – Fuga din Eden (1984), Calatoria (1987), Saludos (1995), Statiunea (1997) si Cei trei copii Mozart (2001) – vizeaza aproape exclusiv textul considerat in imanenta sa, cartea de fata dubleaza miza, pina acum doar estetica, autorul revendicind pentru romanul sau calitatea de a devoala – citim intr-un usor prolix Cuvint inainte – „adevaruri incomode“ prin (re)punerea in discutie a unor „arhetipuri, dogme sau stari de lucruri mult prea delicate“. Nu e destul de clar deocamdata, la mai putin de un an de la aparitie, daca Sigma a reusit ori va reusi sa produca in rindul cititorilor profesionisti si neprofesionisti emulatia de care autorul nu pare a se indoi. Cert este insa ca Sigma, scris cu intentia – dar nu si in maniera – „demistificatoare“ a Evangheliei lui Isus Cristos de José Saramago, nu are cum sa suscite – intr-un climat de normalitate sociala/culturala – altfel de controverse decit de natura estetica.
Mai intii, reteta pe care o urmeaza romanul (cu o fidelitate nefericita) este aceea – mult prea bine cunoscuta – a naratiunii ce inainteaza pe doua planuri suprapuse care isi raspund in permanenta, reflectindu-se si completindu-se unul pe celalalt. In planul de suprafata un personaj-scriitor (aici, un posibil alter ego al autorului empiric) compune o poveste in care isi sublimeaza obsesiile – livresti sau pur umane. Patrundem astfel in al doilea plan textual, al unei naratiuni fabuloase, palpitante, suprasaturate de detalii, preocupate de taine teribile si de simboluri
