CĂ lucrurile trebuie făcute la vreme ştiţi şi dvs. Şi chiar şi aşa, sub pecetea unei îndrăzneli teribile, insistând până nu se stinge tremurul stelei interioare. Mă întreb, care v-ar fi fost locul acum, după 25 de ani de la prima încercare, dacă atunci, demult, aţi mai fi făcut un drum, două, şi l-aţi fi întâlnit pe redactorul de poezie care vă ceruse fotografia şi datele biografice, probabil pentru a vă debuta. Oricât de modestă s-ar fi dovedit în timp traiectoria, acel "aveţi ceva talent", venit din partea altei persoane care şi-a trecut în grabă privirea peste manuscrise, nu cred că era o formulă politicoasă prin care să înţelegeţi că eraţi pentru totdeauna respins. Întimidarea şi renunţarea şi-au făcut însă lucrul lor. Poezia dvs. de astăzi simt că nu diferă prea mult de ceea ce scriaţi prin anii ^80. Iar ceea ce scriaţi la 25 de ani (la vremea când tinerii viraseră cu convingere şi zel uneori riscant spre formule altele decât ale poeţilor şaizecişti cu care vă asemănaţi) astăzi poate să apară desuet, şi chiar este suav desuet, epigonic, oricât ar fi de frumoase versurile: "i se dau luminii întâile măsuri/ şi ape se despart de apă/ cuvântul naşte-n juru-i guri/ iar noaptea cu femei e luminată// la stâni vin stelele-n lătrat de câini/ pan le desmiardă şi le cântă/ şi-n cântecul dumnezeiesc de nai/ aseară m-a născut o sfântă" (geneză). În scrisoare, mi se pare interesant să observ impulsul celui revoltat împotriva opreliştilor, false sau adevărate, care-ar veni de la semeni, când în realitate le aveaţi în suflet, erau acceptarea orgolioasă şi păguboasă a celui ce greşit se vede frânat şi depinzând de voia celorlalţi: "nu-mi răstigniţi cuvintele/ pe trunchiurile voastre de lemn/ nu-mi ţintuiţi mâinile/ învăţate să mângâie/ vântul pe cer// lăsaţi-mă să alerg liber/ prin singura mea tinereţe". În zadar, acum, regretele! Trebuia să fi insistat la vreme şi să fi publica