Constantenii au tot ce le trebuie pentru a trece drept sinistrati de razboi. Am putea lua, de pilda, craterele din strazi, cu care, vai, aproape ca ne obisnuisem. Si ce e mai grava decat mizeria, daca nu obisnuinta cu ea. La asta se adauga, recent, descoperirea ca structura de rezistenta a podului din Kilometrul 4-5 era grav afectata, asa ca traficul a fost suspendat pe timp nelimitat, fiind deviat pe rute apocaliptice. Si ce e mai grav decat pierderea unui pod, daca nu faptul ca asta s-a petrecut in vremuri de pace. Dar o sa ne obisnuim si cu asta, asa cum, vai, ne-am obisnuit si cu ruinele din Peninsula: strainul ratacit prin zona ce, odinioara, era fala orasului, ar putea fi convins ca niscaiva bombardiere americane confundasera, odinioara, Belgradul cu Constanta. Dar lasa ca, unde pierdem noi, in vremuri de pace, un cartier vechi, americanii ne ridica acum un cartier general nou-nout. Si lasa ca, unde pierdem noi un pod, in vremuri de pace, americanii ne ridica altul, aerian, spre Irak. Si lasa ca, unde ne pierdem noi, in vremuri de pace, paturile de spital, americanii ne aduc altele noi, de campanie. Si lasa ca, daca-n vremuri de pace, sistemul nostru de sanatate e la pamant, ca maturat de bombe, razboinicii americanii il resusciteaza, la Kogalniceanu, unde medicii nostri lucreaza 24 cu 48. Asa ca nici nu mai stim unde-i pace si unde-i razboi. Dupa cancelariile dambovitene, adevaratii irakieni par sa fie chiar aici, la Constanta, caci ne-au aruncat manusa de cauciuc si-o tin doar in declaratii si masuri belicoase. Chiar daca au revenit asupra celebrului ultimatum, prin care ne cereau sa renuntam la o mie de paturi de spital, acum multumindu-se cu vreo patru sute, tot a razboi miroase: chiar si inainte sa ne taie la portie aveam sub cinci paturi la mia de locuitori, adica sub ratia ceruta imperios de expertii straini ce i-au lucrat la simtiri si la ordonante pe g