Tentaţia analizelor pragmatice o regăsim şi în volumul Caragiale. Discurs şi expresie al lui Aurel Buzincu, apărut anul acesta la Editura Universităţii din Suceava. Autorul este preocupat de receptarea operei caragialiene în zilele noastre şi porneşte de la "insatisfacţia faţă de actualitatea lui Caragiale." "Nu faţă de actualitatea lui în sine," ni se precizează mai departe, "ci faţă de modul de a se concepe, reprezenta şi explica actualitatea artistului prin datul - întâmplător în raport cu esteticul - al dimensiunii recognoscibile a universului pe care opera îl propune."

Aurel Buzincu pare să aibă o concepţie aproape formalistă asupra artei, pe care o percepe ca ruptă de orice semnificaţii ce ar putea fi conferite de conjunctura prezentului. O astfel de perspectivă ne face să credem că avem de-a face cu un nostalgic al "purităţii" artei, al caracterului ei închis, de entitate estetică suficientă sieşi.

Cât priveşte perspectiva pragmatică la care recurge autorul, de data aceasta ea nu mai este una auxiliară, subordonată operei literare, ci se transformă într-o tehnică hermeneutică generalizată şi sufocantă până la urmă. Neajunsul unei astfel de abordări discursive apare de la bun început: textul caragialesc devine un simplu pretext pentru etalarea unui sistem teoretic. Instrumentele critice menţionate în titlu sunt definite atât în cuvântul introductiv cât şi pe parcursul lucrării. Din păcate, aceste precizări teoretice nu au darul de a stârni curiozitatea intelectuală a cititorului, dimpotrivă, sunt de o pedanterie rebarbativă care nu poate decât să dăuneze restului cărţii. Iată o mostră din acest stil pe care l-aş pune sub prescripţia didactică "Aşa nu!": "Pe fondul atotstăpânitorului discurs, însă, şi în interiorul lui, ca o realizare de un tip special a acestuia, se lasă identificată şi descrisă realitatea pentru a cărei dese