DicŢionarele şi scrierile normative româneşti actuale impun în multe cazuri un ideal de pronunţie care mi se pare, în mare măsură, o ficţiune culturală. La serii întregi de cuvinte - derivate sau împrumuturi în -iune, -ţie, -orie, -ier, -ian (versiune, variaţie, meritorie, mineralier, italian etc.) este indicată o singură variantă corectă de pronunţare: cea în hiat (i-u, i-e, i-a...). De multe ori se afirmă clar că rostirea în diftong a respectivelor secvenţe (iu, ie, ia...) este greşită. Cred că ar trebui organizate cercetări fonetice riguroase şi aprofundate, în urma cărora să dispunem de o "hartă" obiectivă şi cît mai detaliată a pronunţării reale a limbii române actuale, în diferitele sale contexte şi registre de uz; ţinîndu-se cont de diferiţi parametri sociolingvistici şi de variaţiile de tempo ale vorbirii. Asemenea cercetări ne-ar permite să stabilim în ce măsură pronunţarea recomandată ca singura corectă se foloseşte cu adevărat: unde, cînd, de către cine. Şi totuşi, chiar pînă la realizarea unui mare proiect, cred că putem aminti sau presupune cîteva lucruri simple. În primul rînd, că diferenţa dintre hiat şi diftong nu e chiar atît de clară în înlănţuirea spontană a pronunţării; pe baze acustice, vorbitorii unei limbi vor decide uneori greu, în faţa aceleiaşi secvenţe, pronunţate de altcineva, natura ei silabică. În afara unei situaţii experimentale, substituirea unui hiat (recomandat de norme) cu un diftong trece neobservată. Sentimentul încălcării unei reguli apare doar cînd aspectul fonic al cuvîntului se modifică mai profund (nu în trecerea de la ca-si-e-ri-e, în cinci silabe, la ca-sie-ri-e, în patru, ci la o eventuală transformare în caserie). Apoi, impresia pe care o are vorbitorul despre felul cum el însuşi foloseşte limba este profund influenţată de ceea ce ştie că este corect, recomandat - şi mai ales de forma scrisă a cuvintelor. Cineva poate su