Anul 1968 este unul cu o semnificaţie specială pentru istoria Europei postbelice. Pe de o parte, în Est, invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia reprezintă semnalul, brutal, al sfîrşitului destinderii, pe de altă parte în Vest, demonstraţiile studenţeşti de la Paris pun sub semnul întrebării sistemul burghez de valori şi deschid calea unei noi paradigme culturale, cunoscute astăzi sub numele de postmodernism. Cum arăta viaţa cotidiană în România anilor '60 (perioada de maximă deschidere a regimului comunist)? Un răspuns dezinhibat la această întrebare (lipsit de elanurile propagandistice ale literaturii epocii, ca şi de puseurile demascatoare specifice romanelor de după 1989 care tratează perioada comunistă) oferă romanul lui Virgil Duda, Şase femei. Practic, autorul reconstituie cotidianul românesc de la mijlocul deceniului şapte prin prisma experienţelor de viaţă ale unor femei de vîrste diferite. La rîndul lor femeile îşi definesc personalitatea în funcţie de relaţiile pe care le stabilesc cu bărbaţii care le înconjoară. În ordinea "intrării în scenă" îşi fac apariţia următoarele prototipuri ale femeii române: tînăra dispusă să treacă prin orice pat pentru a-şi clădi o carieră şi pentru a obţine un buletin de Bucureşti, dar care o dată măritată devine un monument de devotament şi fidelitate (Ursula - Ulla); femeia matură, voluntară, adulterină, posesoarea unei sexualităţi debordante (Melanie); femeia aflată la mijlocul vieţii, superbă în frumuseţea ei, dar frigidă, care nu mai poate suporta nici măcar atingerea propriului soţ (Miriam); fetiţa nou-născută, frumoasă şi genialoidă, răsfăţata tuturor, care descoperă pas cu pas viaţa (Dorina-Puşa); adolescentele "lolite", hipersexualizate şi vag lesbiene, aflate în relaţia stăpîn-sclav (Sanda şi Violeta). Fiecare dintre aceste şase femei stabilesc reţele de relaţii interumane (specialitatea cas