Chioggia

Am plecat spre Tîrgovişte ca într-o mică aventură. Gîlcevile din Chioggia... M-am gîndit la mare tot timpul. La culorile ei, la mirosurile ei. Afară era iarnă, pe jos gheaţă, iar ziua se împreuna, discret, cu noaptea. Am înţeles că mergem cu un microbuz şi ne aştepta, de fapt, un autocar. S-a precizat o oră de plecare şi s-a întîrziat cu mult peste din motive ce ne-au scăpat tuturor. Am ieşit prin Chitila din Bucureşti. Pînă acolo, dibăcia şoferului ne-a salvat de fiecare dată să nu sfîrşim penibil prin gropile aiuritoare din capitala noastră europeană. După asta, ne-a şotit uşor celor care ne găseam în faţă că mîna şi grija lui Dumnezeu trebuie implorate să ne însoţească, şi ele, pe traseu. Pentru orice eventualitate. Ştia omul ce ştia. La un moment dat, după ce poveşti mai vechi sau mai noi au zumzăit de colo-colo, cineva a spus de cîteva ori la rînd că am ajuns în Tîrgovişte. Mi-am zis în gînd că are umor nu glumă. Negru. Ca negrul nopţii prin care înaintam bezmetici. Întunericul adînc şi gros ne lăsa să vedem cu greu că în dreapta şi-n stînga sînt, totuşi, blocuri, dovadă a civilizaţiei urbane. Un oraş întreg, cu tradiţia lui cu tot, zăcea scufundat în beznă. De la înălţimea scaunului meu am zărit un singur punct luminos:Teatrul "Tony Bulandra". Mi s-a părut a fi un semn bun.

Nu m-am înşelat. Am descoperit un loc depre care, din ignoranţa mea, n-am ştiut mai nimic. Nu mă pricep să fac profeţii, nici măcar despre trecut. Este specialitatea domnului Brucan. Pot să spun doar că aici ar fi şanse să se întîmple lucruri frumoase. Dacă, dacă... În fine, teatrul este mai degrabă mic, dar cochet, cu un foaier aranjat cu gust, pe tonuri de albastru, în linii simple, elegante şi moderne. Directorul este regizorul McRanin, pe care l-am întîlnit o vreme lucrînd la teatrul din Sibiu. Preocupările şi talentul plastic, care îl dublează pe regizor