Se întreabă cineva unde ne sunt editorii? Pretutindeni. E primul răspuns pe care-l dă pe loc oricine face un tur al librăriilor, al tonetelor de carte, spre a nu mai vorbi de spectacolul editorial debordant oferit, din sezon în sezon, la marile târguri din capitală sau din ţară. Sub coperţi tot mai luxoase, în stil afişat occidental - de regulă pastişat, dar nu lipseşte nici inovaţia -, cu cele mai frapante înfăţişări, într-un adevărat vacarm vizual, ediţiile sunt pretutindeni. În emulaţie, în competiţie, în rivalitate acerbă.

Apar, fireşte, mii de cărţi care nu se recomandă drept ediţii. Dar cele care o fac, cu tot protocolul de rigoare: "notă asupra ediţiei", "text îngrijit", "note şi comentarii", "biografie", subsoluri, addende, anexe, indici diverşi etc., etc. sunt şi ele de o abundenţă care n-ar îndreptăţi nici umbră de temere - cel puţin pe durată medie - asupra vitalităţii, la noi, a meseriei de editor. Precizez că nu mă refer la managerii sau redactorii caselor "de presă şi editură", cuprinşi generic în aceeaşi denumire, şi ei mai numeroşi astăzi la noi ca oricând, ci la alcătuitorii ediţiilor pe care ei le publică. Aceştia sunt profesioniştii "punerii în pagină" a textelor, cu respectul normelor filologice, după criterii de organizare, sisteme de repere, şi contextualizări temeinice. Putem noi spune astăzi că sunt aceştia pe cale de dispariţie?

Atunci cui datorăm atât de feluritele serii de clasici români (avem acum chiar luxoase "Pléiade"-uri academice), dar şi străini, mari autori moderni şi contemporani, "integrale" ale filozofilor, memorii, jurnale, corespondenţe, opuri masive de documente, ediţii ale unor publicaţii de avangardă sau din exil, ediţii de texte vechi, noi ediţii ale Bibliei, ediţii de carte patristică, de carte bibliofilă, şi înşiruirea ar putea continua? Nu încape dubiu că, judecând după diversitatea copioasă şi, i