Tînăra eseistă clujeană Laura Pavel îşi propune a ne oferi o perspectivă asupra lui Eugene Ionesco, bizuită, aşa cum ţine a preciza, pe o metodă concomitent "raţionalistă şi etică". O premisă insolită a acestei "alianţe" o constituie excluderea absurdului din cîmpul de înţelegere a unei opere care s-a văzut prin excelenţă legată de absurd: "O concluzie, reiterată succesiv în diversele capitole ale cărţii, este aceea că absurdul modern al subiectivităţii transcendentale, revoltată, în mod sisific, ca la Camus, în faţa lumii incomprehensibile, va fi tot mai mult înlocuit la Ionesco prin coliziunea postmodernă, de tip parodic, a tragicului cu comicul, cu fantasticul oniric, cu miraculosul suprarealist, melodramaticul, goticul şi sublimul postmodern". Oare are dreptate autoarea noastră? Henri Gouhier, citat de d-sa, asociază, în volumul Le théâtre et l^existence (1991), conceptul de absurditate nu cu iraţionalul care ar implica lipsa explicaţiei, ci cu neraţionalul dat de absenţa semnificaţiei. În Mitul lui Sisif al lui Albert Camus lipseşte semnificaţia tragică, drama condiţiei umane constînd în aceea că, în absenţa reperului transcendent, nu mai e cu putinţă nici tragedia: "Absurdul este păcatul fără Dumnezeu". Din punctul de vedere al teoreticianului francez, un tragic al absurdului ar fi cu toate acestea posibil într-un univers stăpînit de o transcendenţă anonimă, incomunicabilă. Tragicul acestui tip de absurd ar decurge din ceea ce ameninţă existenţa, situîndu-se în afara ei. Să recunoaştem, alături de Laura Pavel, că un "sens" (cel al absurdului!) există în textele ionesciene, chiar dacă e unul "închis, îngropat în magma discursivă". Altfel spus, o "explicaţie" care vizează misterul, un mister nu doar pînă la sfîrşit indecriptabil, ci şi inutil, "de obsesia căruia, ca hermeneut ori cititor ingenuu, trebuie să te debarasezi, fiindcă, pur şi simplu, nu ai ce face cu