Oricine a avut posibilitatea sa cunoasca, acum mai bine de un deceniu, realizarile artistice ale Danielei Grusevschi, in care o monumentalitate a conceptiei integra unei singure viziuni stiinta arhitectonicii si ratiunea materialului, inscriind-o, critic, intr-o foarte posibila atitudine conceptuala inrudita atit cu land-arta lui Christo sau Dennis Oppenheim, cit si cu land-arhitectura lui Walter de Maria, de pilda, are, cu prilejul ultimelor expozitii ale artistei, ocazia de a inregistra orientarea decisa a acesteia catre domeniul gesturilor mici si semnificative, a creatiilor sublimate, minimale ca interventii, dar precise ca incarcatura simbolica. Din punctul de vedere al inscriptibilitatii autoarei la actualitatea estetica, putem avansa, relativ la aceasta „curgere“ sesizata, observatia sincronicitatii operelor „performate“ pentru ambele perioade – cu postmodernismul declarativ, grandilocvent si pseudo-strident, „de inceputuri“, al anilor ’90, cu sensul sincretic, revivalist-ironic si acuzat-paradoxal al anilor 2000.

Cert este ca trecerea acestui deceniu poate inregistra pentru Daniela Grusevschi o serie de modificari: de atitudine – mesajul lucrarilor realizate mai contine doar foarte putin din investitia ludica a anilor ’90, acum discursul artistei fiind mai grav, desi, sa retinem, mijloacele insesi ale artei si-au pierdut intre timp disponibilitatea si deschiderea, devenind din ce in ce mai dogmatice; de relatie – chiar daca si acum operele creatoarei in textile mai presupun contactul, acrosul cu sensibilitatea umana nemediata, ele sint departe de acea luare in calcul a acesteia din perioadele trecute; morfologice – din dubla ratiune a comunicarii cu materialul si a exploatarii dimensiunilor intrinseci ale acestuia a mai ramas de perceput doar sensul metaforic al concretului, posibila motivatie pentru „inchiderea“ sa in prezenta umana, tema favor