Protesteaza oameni dintre cei mai diversi: vechi anarhisti si trotkisti, dar si eleve de liceu, sindicalisti si burghezi, gospodine, actori celebri si nenumarati anonimi. De ce o fac? Pentru ca, ni se spune, sunt contra razboiului condus de Statele Unite impotriva Irakului. Pentru ca vor pace! Pentru ca vor suprematia legii internationale asupra fortei brutale!
Pentru ca nu vor ca civilii si copiii irakieni sa sufere! Foarte bine! Ce e mai nobil decat pacea si legea?
Este totusi ceva curios in aceste demonstratii: mai intai, ele raman mai de inteles la Londra sau la Washington, capitalele unor tari care au trimis trupe in razboi. In fond, aici oamenii protesteaza impotriva politicii propriilor guverne, ceea ce este dreptul lor si cumva aproape normal. De asemenea, sunt cumva normale demonstratiile, nu foarte extinse deocamdata, in tarile arabe, unde simpatia fata de Irak poate fi autentica.
Dar la Paris sau la Berlin? Acolo guvernele se opun razboiului! Ce sa mai vorbim despre demonstratii care au loc la Zürich, in neutra Elvetie! Ce indica atunci asemenea manifestatii, care reflecta de altminteri o opinie publica europeana in majoritate impotriva razboiului din Irak? Pacifism, sau mai curand un antiamericanism care nici nu mai incearca sa se disimuleze? Sau poate, mai adanc, defularea unei frici irepresibile si inconstiente de marile comunitati musulmane din interiorul tarilor europene, teama de pierdere a identitatii nationale, teama de decadenta, cat si un stangism rezidual pentru care capitalismul si America raman Marele Satan.
Si apoi: de ce se demonstreaza impotriva lui Bush sau Blair si nu impotriva lui Saddam? De ce nu i se cere acestuia sa plece de la putere si i se cere lui Bush? O lume cu Saddam e mai suportabila decat una cu Bush? Si daca Blair nu va mai fi prim-ministru, dar Saddam ramane la putere, omenirea va dormi mai l
