Probabil ca n-as fi scris niciodata acest articol daca nu m-ar fi obligat, indirect, articolul Iuliei Popovici din numarul trecut, cu ale carei opinii ma simt solidar. Pornind de la anumite observatii de acolo, am si eu citeva lucruri de spus (unele fara legatura) despre perceptia celuilalt in cimpul criticii literare de azi. Vorbesc, evident, numai in numele meu.
Sansa care ni s-a oferit noua, celor inca studenti, sa debutam de timpuriu in critica are, insa, doza ei de perversitate. E aproape imposibil sa fii tratat in afara unor determinanti. Vrei, nu vrei, esti mai apropiat de un profesor decit de altul, scrii mai des sau numai la revista unui anume critic, mizezi pe un anume tip de literatura si nu pe altul si tot asa, astfel incit nu trece mult timp pina sa fii „etichetat“ si abordat intr-un anume sistem de prejudecati. E de-ajuns sa-ti spui parerea pentru a fi imediat suspectat de te miri ce interese si catalogat drept soldatul cuiva. Evident ca exista simpatii, convingeri si directii cu care rezonezi, nici nu se poate altfel. Dar daca tie iti plac, indecibil, si Manolescu, si I.B. Lefter, si Dan C. Mihailescu, si Adrian Marino, si Paul Cernat? Daca citesc cu placere si Observatorul cultural, si 22, si Dilema, si Orizont?
Asa cum ascult cu aceleasi delicii si Led Zeppelin, si Gershwin, si Bjork, si Vangelis sau Eminem. Libertatea inseamna, poate inainte de orice, democratia diversitatii si dreptul de a fi considerat in afara oricaror suspiciuni. Chiar trebuie sa fac o astfel de alegere ferma, imediata si decisiva? Poate ca eu vad ca pe o provocare incercarea de a invata si de a lua de la fiecare ceea ce cred eu ca mi se potriveste. De ce trebuie sa fac parte neaparat dintr-un grup si sa fac jocurile unora impotriva altora, asa cum iti poti „auzi vorbe“? Cine sint eu, in fond, cel care citesc cu placere Cartarescu, dar nu si Otoiu, D.R. Popes
