Premergător, precursor, protomodern... În cuvinte derivate cu prefixe ce sugerează pionieratul rezidă faima lui Urmuz şi meritul celor aproximativ 50 de "pagini bizare" din care elitiştii şi orgolioşii avangardişti din jurul revistei unu îşi fac, pe la 1930, pavăză şi stindard. Născut la Curtea de Argeş la 17 martie 1883, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, grefier la Înalta Curte de Casaţie din Bucureşti moare, din proprie voinţă, la 23 noiembrie 1923, punînd astfel capăt, fără motiv răspicat, unei existenţe pe care mulţi nu s-au sfiit a o califica drept "urmuziană". Şi dacă tatăl, medic şi latinist cu aplicaţie, îi hotărăşte cariera şi îi potriveşte numele după sonorităţi identice în rădăcină ce par a urma modelul onomastic rusesc, mama, talentată pianistă, îi insuflă, fără a-l încuraja, o devoratoare pasiune pentru muzica clasică. Viaţa neştiutului magistrat Demetru Demetrescu se scurge în peregrinări prin orăşele de provincie obscure, locuri unde nu se întîmplă nimic şi de unde, prin 1908, începe a trimite amicilor săi, actorii G. Ciprian şi Gr. Mărculescu, mici compuneri umoristice tocmai bune de citit - întru amuzament - la Capşa. Cînd reuşeşte, în sfîrşit, să se instaleze în capitală, anecdotele sale impregnaseră deja, cu stranietatea lor atît de specială, folclorul subţire, intelectualizat, al cafenelei bucureştene. Dar grefierul nu va deveni scriitor decît tîrziu, în 1922, cînd T. Arghezi îl publică mai cu de-a sila în Cugetul românesc, după ce îl înzestrase, "călugăreşte", şi cu un nume potrivit. Anxios şi pătruns de preceptele unui tată opac la creaţie, care erau, în mare măsură, şi ale vremii, "se temea - după spusele naşului său literar - ca nu cumva Casaţia să-l găsească mai repede în Urmuz decît în propriul lui nume, despicat din Dumitru." Suprarealist avant la lettre (André Breton îşi publică celebrele Manifeste abia în 1924), Urmuz apare în situaţia absol