Am văzut că autenticitatea e, în mentalitatea lui Eugene Ionesco, întemeiată nu pe literatura "moartă", simplă "conservă" de verbe, ci pe ficţiunea în care palpită viaţa, capabilă a surprinde, în spirit jungian, ecourile imemoriale ale arhetipurilor. Din care motiv scriitorul ficţionalizează principalele coordonate ale realului, timpul şi spaţiul. Consecventul antiistorism al lui Ionesco e un mijloc de-a bruia timpul real. Începînd cu jurnalele timpurii şi mergînd pînă la producţia dramatică şi memorialistica tîrzie, el concepe istoria ca pe o devalorizare şi prăbuşire necurmată, ca o zonă a conformismelor care impietează grav asupra creaţiei, un paradis a rebours al "biruinţei ideilor primite". Între istorie şi elită funcţionează o antinomie irezolvabilă: "Elita încearcă să privească istoria altfel, împotriva biruinţei ei, împotriva ei. Elita este antiistorică. Istoria este plebee, este politică, este masă cîştigată, este prejudecată, lanţ, inerţie. Elita luptă împotriva istoriei. Tot ce e biruinţă istorică e mediocritate". Discursul istoric, purtător de particular, n-ar putea fi decît vătămător pentru creatorul care, în nobilă tradiţie aristotelică, e îndatorat a urmări generalul, paradigmaticul, arhetipalul. Istoria eclipsează chestiunile esenţiale ale conştiinţei umane, avînd în consecinţă un rol alienant: "În Însinguratul, se confesează Ionesco, dau cuvîntul unui personaj care este în conflict cu istoria sau, mai degrabă, care trăieşte paralel cu istoria. Istoria şi politica încearcă în van să soluţioneze sau să mascheze problema fundamentală a condiţiei noastre, căci ele nu pot răspunde acestor întrebări: ce fac eu aici? De ce sînt aici? Ce este lumea din jurul meu? Sînt întrebări elementare, pe care istoria le face uitate, dar pe care nu poţi să nu ţi le pui: nu trebuie să-ţi pierzi conştiinţa de sine". Spaţiul apare şi el ficţionalizat în proiecţia "englezeas