Readuceam în discuţie, săptămîna trecută, problema variaţiei - mai exact: a gradualităţii diferenţelor - dintre pronunţarea cu diftong şi cea cu hiat, în cuvintele culte ale limbii române. O tratare în scris a acestei situaţii are partea ei de paradox şi chiar de ipocrizie: discursul scris ne permite să înşirăm doct argumente, fără riscul de a supune verificării şi contestării pronunţarea însăşi a exemplelor noastre! Reamintesc, oricum, că norma românească recomandă în mod expres, la serii întregi de cuvinte moderne, pronunţarea cu hiat, în vreme ce observaţiile lingviştilor atestă de mai multă vreme transformări frecvente ale hiatului în diftong. Descriind acest fenomen, Th. Hristea aduce exemple ca hieroglifă şi poliomielită, în care diftongii (deci apariţia silabelor -hie-, -lio-, -mie-) constituie "rostiri aproape generale, dar neacceptate de limba literară" (Sinteze de limba română, ed. a III-a, 1984, p. 169). Asemenea pronunţări sînt tratate de obicei drept forme neglijente, inculte - dar, cum am văzut, pot fi descrise şi ca preţiozităţi franţuzite.

Această din urmă interpretare - mai puţin obişnuită - e întemeiată pe faptul că, într-adevăr, cuvinte franţuzeşti cu structură fonetică asemănătoare (şi care adesea chiar au stat la originea formelor româneşti, prin împrumut) sînt considerate (cel puţin în dicţionarele actuale) ca fiind pronunţate cu diftong. În dicţionarele româneşti (DEX, DOOM), e indicată despărţirea în silabe şi implicit pronunţia acelor secvenţe de litere care - în absenţa unor semne speciale pentru semivocale - ar putea fi interpretate la fel de bine ca diftong şi ca hiat. În cuvinte ca versiune, revoluţie, revizionism, mineralier, miniatură, biliard, bărbier, este clar recomandat hiatul, deci pronunţarea -si-u-, -ţi-e, -zi-o-, -li-er, -ni-a-, -li-ard, -bi-er. În franceză, formele corespunzătoare (cu i precedînd o vocală) sînt cons