N-am mai fost de ani şi ani de zile cu trenul spre Sinaia. A fost drumul favorit al copilăriei şi adolescenţei mele, cel care m-a purtat mereu într-o realitate suspendată, secundă, fascinantă, încărcată de imagini minunate, poate cele mai frumoase amintiri. Mă uit pe geam şi-mi dau seama că nu văd mare lucru. Între mine şi realitatea de dincolo, se aşează liniştite secvenţe din trecutul meu. Fragmentele se adună şi se lipesc după bunul plac, n-am nici cel mai mic control. Doar sentimentul cert că toată fericirea mea stă înşirată în kilometrii aceştia de cale ferată, de şosea, gata să se strîngă, iarăşi, în mine. Sînt suspect de calmă din punctul de vedere al celorlalţi călători. Ei se luptă să stingă difuzorul din care urlă o muzică latino într-o variantă românească de o tîmpenie fără margini. Nu reuşesc. Căldura ne-a topit pe toţi, ne scurgem, ne prelingem. E drept, în vagoane nemţeşti second-hand. Altfel, totul este civilizat. Ajung la Braşov, sînt aşteptată de un domn amabil, mă urc cu mare greutate într-un Aro ciudat, probabil pentru persoane sărite de o anumită vîrstă, mă cazez, mă spăl, mă schimb, mă duc la teatru, văd două spectacole, mănînc ceva şi mă culc. A doua zi, 8 Martie. Oraşul în sărbătoare. Fulguia uşor, glasul lui Adamo răsuna pe strada principală destul de tulburător. "Tombe la neige...". Eu nu plîng, pentru că nu aştept pe nimeni. Mă pregătesc să plec spre Sibiu. Aş vrea, înainte, să beau o cafea în restaurantul hotelului. Nu e chip. Se pregătesc mese festive. Peste cîteva ore se vor strînge aici 280 de femei, doar femei, ca să se sărbătorească. Între timp, apare şi dizeuza. "Dumneavoastră nu aveţi liber?", întreb şi eu ca să leg o conversaţie. "Eu sărbătoresc prin muncă, stimată domnişoară." Şi eu tot prin muncă, că doar nu mă lăfăi în patul meu de acasă. Nu i-am mai spus.

Am început să mă bucur cînd cineva îmi spune "domnişoară". @N_