În ultima zi a lui martie, Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) ar fi împlinit 70 de ani. Nici unul dintre poeţii contemporani n-a avut asupra poeziei de după război influenţa pe care a avut-o el. I s-a recunoscut de la început (a debutat în volum în 1960) o întîietate care i-a fost rareori contestată, în pofida faptului că literatura din ultimele decenii n-a dus lipsă de poeţi foarte buni. Se pot însă număra pe degetele de la o mînă poeţii care au jucat în istoria literaturii noastre un rol comparabil cu al său. Nu atît de valoarea în sine (totuşi neîndoielnică) a poeziei este vorba în astfel de cazuri, ci de o anumită capacitate a ei de a fi reprezentativă la un moment dat pentru o întreagă literatură: fie ca act de pionerat, fie ca o culminare a unui ciclu istoric. Graţie unor asemenea poeţi se întîmplă ceva cu poezia însăşi. După ei, nu se mai scrie ca înainte. Însăşi istoria poeziei ar fi arătat altfel fără ei.

După părerea mea trei nume se cuvin numaidecît amintite.

Primul, desigur, al lui Eminescu. Foarte concis spus, şi dincolo de orice considerente de natură extraliterară, Eminescu inventează în poezia română metafora. Revoluţionează limbajul poetic, transfigurînd lumea altfel decît o făcuseră predecesorii. Regimul metaforic ia locul aceluia metonimic: limba se stratifică, devine adîncă şi multiplă, conexiunile cele mai ciudate aruncă în uitare lanţul cu zale al tropilor clasici. Din descriptivă şi mimetică, poezia română devine vizionară.

Al doilea, Arghezi. El sparge toate tiparele (clasice, romantice, simboliste, parnasiene, suprarealiste, puriste etc.), înlătură zăgazurile, lasă mareea poeziei să înainteze departe înlăuntrul uscatului. Nici o graniţă nu mai separă la el poeticul de prozaic, frumosul de urît, lirismul înalt de anecdotă joasă, exuberanţa simţurilor de reflexivitate, solemnul de ludic, tr