Nu putem fi în permanenţă personaje principale nici măcar în actele din propria-ne viaţă; încă mai puţin, din viaţa altora. Am fi proşti şi paranoici, dacă măcar ne-am dori-o.

Sînt însă şi personaje destinate să trăiască doar o zi, să rămînă în eternitate (sau doar în memoria cuiva) printr-un gest de o clipă. Asta nu înseamnă că sînt personaje plate. Dimpotrivă. Cîteodată sînt complexe şi controversate. Doar istoria (literaturii), poate, e nedreaptă.

Astăzi mă gîndesc la trei astfel de cazuri. Se numesc Ahile, Olympia şi Galateea.

Ahile a ales: o viaţă scurtă, însă glorie eternă.

Totuşi, cîţi Ahile nu-s, pe lumea asta, pe care nicicînd vreun Homer nu i-a cîntat?!... Ba, să vezi, posteritatea este încă şi mai dreaptă: în mentalul colectiv, bine alimentat şi stimulat de texte paraliterare, Ahile a rămas faimos nu atît fiindcă a adus o contribuţie decisivă - şi cu viaţa lui plătită - la victoria aheilor, într-un moment în care absolut tot părea pierdut. Şi poate că nici chiar pentru prietenia sa proverbială cu Patrocle. Ci, mult mai curînd, pentru că era om, deci muritor şi vulnerabil.

Să nu îl compătimim totuşi prea mult. În fond, e un personaj de epopee. Iar dacă tot recitim cu atenţie Iliada, nu-mi aduc aminte ca vreun exeget, vreodată, să fi condamnat felul imund în care Ahile a tratat leşul lui Hector.

Codul onoarei, ce e drept, se schimbă în timp. Şi, oricum, pe cît se pare, este o invenţie tardivă a cavalerilor medievali ideea că pe un duşman căzut (fie el viu sau mort) nu trebuie să îl batjocoreşti nicicum (fie şi pentru că e inutil şi chiar periculos: incită la revanşă), ci, din contră, să-l ajuţi. Dacă va fi fost sau nu aşa în Evul Mediu cum ne spun legendele, cîntecele de gestă sau romanul curtenesc, nu are, cred, nici o importanţă, dar nici una.

Contează, în opinia mea, doar