Poate că a vinde nu rămâne verbul firesc de transcris atunci când în realitate promiţi să dăruieşti, să înapoiezi de fapt, bunul cel mai de preţ, celui ce ţi l-a dat odată cu viaţa. "Îţi vând sufletul dacă îmi promiţi că o să-l legeni în hamacul din spatele grădinii", şi adaugă poeta - copil grav şi cuminte - "Îţi vând sufletul dacă îmi promiţi că o să-i citeşti poveşti cu zâne, seara înainte de culcare". Apoi, în condiţiile promisiunii mai este trecută şi muzica astrală, nu alta, ca hrană a sufletului, de care el nu se poate lipsi dincolo. Dar şi "Raiul", şi "aripile de înger" sunt trecute în înţelegerea copilului cu Dumnezeu. Copil cuminte şi grav, Cristina Mihăilescu a pierit într-un accident, lucru despre care ea a tot scris şi vorbit mereu, şi cu mult înainte să se fi întâmplat ceva. Între lucrurile care există şi se petrec în perimetrul vieţii este şi activa, misterioasa până la un punct şi imposibil de numit fără revoltă, moarte. Există jocul, mişcarea, hrănirea, himerele, dar şi demonii, frica şi călcarea în picioare a speranţei, fantasme ucise, torsul pisicii dar şi "o secundă când totul se năruie". Există candoarea şi ignoranţa până când între pământ şi cer începe să vrea să se mişte sufletul către înapoi, sau către înainte? Cum să-nţelegem corect semnalele sufletului, semnele de nerăbdare aici, cruzimile lui de nemuritor, în mintea vie şi în trupul copilului, trecător? Citind câteva din poemele Cristinei, aduse la redacţie de prieteni care nu se împacă deloc cu răpirea ei dintre vii, căci nu-i lipsea nimic, spun aceştia, avea totul, avea iubire, avea talent, era frumoasă, şi veselă şi sfâşiată de o inspirată tristeţe, citindu-i poemele mi-a venit în minte muzica, cvartetul Moartea şi fata de Schubert, straniul lor dialog, al energiilor egale, ale vieţii şi morţii. Cristina recunoştea undeva că există, în ipostaza întoarcerii, sufletul într-un veşnic acum: