Numărând în jur de două mii de pagini fiecare, cele două volume compacte (alt echivalent îmi este greu să găsesc genului de carte pusă în circulaţie de Editura Univers Enciclopedic, pe hârtie fină între coperte de discretă eleganţă, gândită de Eugen Simion pentru ediţiile care, după un număr, ajuns să depăşească douăzeci, se configurează deja într-o reală geografie spirituală a literaturii române), poezia lui Marin Sorescu este perfect integrată în această arhitectură a civilizaţiei lecturii.

Poetul, dramaturgul, eseistul Marin Sorescu a avut parte de numeroase şi diverse aprecieri. S-au scris articole cu zecile, studii, comunicări, mărturii, la fiecare nouă apariţie, dar şi pe delături şi între apariţii. Nu a cunoscut ocolire în apreciere. A aprecierii de circumstanţă, adică. Scrisul lui nu îngăduie aşezarea pe soclu. Contrastele, năzdrăvăniile, irespectuosul şi înţelepciunea, mintea în necontenită fierbere de gânduri, căutările provocate de fanteziile realităţii, verva uimirii, descoperirea sentimentului pierderii, a absenţei, a suferinţei, a tandreţii, ajung previzibile şi stricte pentru identificările de moment. Inepuizabila continuitate, remarcată de critică. Sunt alcătuiri pentru o unitate care se adună din cunoaşterea dimensiunilor vieţii concrete, de zi cu zi, dar şi din statornica asimilare a secolelor de cultură, nelipsind minuţiosul apel la rafinamentul logicii culturii populare. Exprimarea îi este directă şi repede, cu îndrăzneli apărate de toleranţă, de râs sau chiar numai de o înţepătură, surprinzător mai bogată în sensuri decât cel mai sofisticat vocabular. Verbul îi este mobil, diafan ori pământos, sarcastic ori aşezat pe antiteze. Nicicând pe anacronice reverii. Cuvintele folosite de el sunt ale tuturor. Limbajul i se alege altul. Numai al lui. Poezia lui are mulţime de glasuri pentru descoperirea soarelui, lunii, mării, muntelui, dealului