Michele are 20 de ani, şi, cu toate că e mignonă, e manechin de ocazie; are o mamă plictisită şi o familie burgheză plictisitoare; după un mic amor ratat (soldat cu un avort şi o încercare de sinucidere), are impresia că întîlneşte marele amor, în persoana unui tînăr veterinar, evreu; de aici începe comedia!
Dumnezeu e mare, eu sînt mititică (Dieu est grand, je suis toute petite) e o comedie franţuzească, dar nu una "de rîs", ci mai degrabă una de plîns - din mai multe puncte de vedere, începînd cu subiectul şi terminînd cu tonul, paradoxal-pisălogic-aerian, în trena lui Woody Allen. Doar că, în ciuda unei graţii indiscutabile, regizoarea Pascale Bailly e atît de departe de strălucirea maestrului... Zice autoarea: "Ce mă interesează cel mai mult la un film, este să merg pe acea linie subţire dintre rîs şi plîns, să găsesc într-o dramă situaţii comice şi într-o comedie situaţii dramatice"; exerciţiul de echilibristică în sine i-a reuşit; filmul, mai puţin!
Punctul de atracţie major e interpreta principală, Audrey Tautou, inubliabila Amélie, acum într-un rol "care mi se aseamănă cel mai mult", declară actriţa. Aşadar, un film cu o fată fermecătoare; dar oricît de fermecătoare ar fi fata, ea nu poate transforma un film mic într-unul mare.
Filmul are nu numai un titlu, dar şi un motto memorabil: "Am 20 de ani şi mi-am ratat viaţa"! Din asta se şi hrăneşte comedia: din gustul disperării şi al ratării la neruşinata vîrstă de 20 de ani, testat cu o frenezie în care totul e permis (în afară de teama de ridicol). Autorii declară că au vrut să facă un film despre căutarea identităţii. De acord; doar că, se ştie, toate "căutările" sînt bune, cu excepţia celor plicticoase. Pe traseul căutării de sine, eroina îl caută şi pe Dumnezeu, prin diverse religii, de la catolicism la budism, dar mai ales - în scenariul filmului nostru - la iudaism. Obse
