Caragiale, cartea lui Vasile Fanache, este ediţia a treia adăugită, a volumului apărut în 1985. Recurgând la o abordare paradigmatică, autorul urmăreşte în opera caragialiană o serie de teme centrale împreună cu avatarurile lor de la o scriere la alta. Prima parte este dedicată caragialienei "lume-lume", cu tot carnavalescul său, cu instabilitatea identitară cronică şi transcendenţa ei decăzută la nivelul de Centru. Invarianta pierdut-găsit este urmărită în Două loturi şi în Scrisoarea pierdută. Pe de altă parte, incoerenţele personajelor lui Caragiale apar sub semnul Lumii ieşite din ţâţâni - titlul celui de-al doilea capitol al cărţii.

Ceea ce aduce în plus acest volum pe lângă interpretările tradiţionale este o raportare a textului caragialian la teorii pragmatice şi poststructuraliste. Autorul optează, bunăoară, pentru termenul de actant, introdus de Greimas, atunci când defineşte statutul personajului caragialian: "Clasificându-l după ceea ce face (de unde şi numele de actant), A. I. Greimas consideră personajul un participant la trei posibile axe semantice, acestea fiind comunicarea, dorinţa sau căutarea şi punerea la încercare." Pe de altă parte, pornind de la Foucault şi al său studiu Folie et déraison, Vasile Fanache face distincţia între nebunii "mascaţi", deţinători ai adevărului, şi nebunii aievea - toţi vânzolindu-se laolaltă în "lumea-lume" a lui Caragiale.

Cât priveŞte demersul critic al autorului, acesta este unul "în evantai", cu tendinţe comparatiste. Şi acest lucru se vede cel mai bine într-un subcapitol precum Veselă sau tristă duminică. Pentru cei ce nu ştiau de când datează duminicile noastre libere în mod oficial, iată explicaţia autorului: "O realitate nouă apare în urma repetatelor mişcări de emancipare socio-politică întreprinse în secolul al XIX-lea: cea a repaosului duminical. În martie 1897, se votează de către guv