Sensibilizat de bolile şi melancoliile familiale din copilărie, Mircea Ivănescu (n. 1931) a fost atras încă din adolescenţă, nu atât de şcoală, cât de limba engleză. Viitorul traducător al poeţilor americani, dar şi ai unor prozatori ca Joyce, Musil, Faulkner sau Capote, a trecut în tinereţe prin boema literară, împreună cu gruparea nonconformistă, rezistentă la obişnuitul oportunism, a baladiştilor singaporeni (numiţi astfel după locul de refugiu, Restaurantul Peştera, rebotezat de ei, himeric şi exotic, Singapore), împreună cu Tudor George ori Teodor Pâcă. Marginal social, s-a eschivat de la gesturi de supunere faţă de politica totalitară. A recunoscut, denunţat şi regretat, totuşi, faptul că la revista Transilvania de la Sibiu, unde a fost redactor, conducătorul publicaţiei i-a impus să compileze editorialele curente în dictatura lui Ceauşescu, după ziarul partidului comunist, Scânteia. Pătrunde târziu în circuitul editorial şi, deşi pare lipsit de evoluţie, îşi aminteşte că s-a "dezvoltat greoi şi hurducat". A fost primit de critică, la început, cu o anumită suspiciune şi nu a fost adus în prim-planul valorilor decât abia după 1990. Deşi a devenit acum aproape un privilegiat al criticii, reţine faptul că a fost neglijat de aceasta. A constatat apoi cu umor obedienţa unora dintre criticii care au scris noi articole despre opera sa doar la somaţia ironică a autorului. Critica literară, prin natura ei mai conservatoare decât literatura, s-a obişnuit mai greu cu un înnoitor ca el, care-şi recunoaşte nu numai insolitul, dar şi insolenţa creatoare. De aceea, critica a dovedit o anumită rezistenţă estetică faţă de conceptul său schimbat, lărgit, de poezie. Era indispusă să-i admită, de exemplu, absenţa muzicalităţii, prozaismul, repetitivitatea sau inautenticitatea trăirii. În interviuri recente, în mod curios, însă, poetul îşi aminteşte de elogiile unor critici protocr