Palpitant ca un roman de aventuri este tomul greu Universul cărţilor de Albert Flocon, studiu istoric de la origini până la sfârşitul secolului al XVIII-lea tradus la noi de Radu Berceanu, volum apărut în Ed. Ştiinţifică, 1976. Tot atât de actuală, pe cât captivantă, istoria scrisului universal...
Computerul, vrând nevrând, face aici, deocamdată, un pas îndărăt. Însăşi povestea lui, a sistemului prezent de informare şi comunicare, nu ar fi fost cu putinţă fără de magiile însemnărilor, pe stâncă, piei, vegetale, nu mai puţin complexe. Începând cu nodurile incaşilor, Quippusurile, sforile înnodate din loc în loc şi de care atârnă alte sforicele mai mici şi felurit colorate, prinse de sfoara principală şi care era calculatorul vremii, dacă voiţi.
Dacă lectura va lâncezi, puteţi să săriţi rândurile până la capitolul IX, pagina 233, intitulat Reglementările, unde veţi întâlni şi o istorie picantă a cenzurii... Se va afla că în Enciclopedia lui Diderot cenzura era socotită ceva firesc, spunându-se despre cenzori că ar fi nişte: oameni de litere (respectabili n.n.) însărcinaţi cu examinarea cărţilor care se imprimă... astfel încât să nu publice nimic din ceea ce ar putea seduce spiritele printr-o falsă doctrină... Halal examinare! zicem noi astăzi, păţiţi.
Mai departe, în Enciclopedie se mai spune despre cenzurarea cărţilor că este: o adnotare sau o calificare a tot ce jigneşte adevărul...; calificarea... este cu atât mai drastică cu cât (cartea) se îndepărtează de adevăr."
Cenzura bisericească era pe atunci mai întunecată decât cea laică, bine înţeles, cu toate că şi aceasta din urmă era aspru definită, pe latineşte, aşa: Non licet de illis scribere qui possunt proscribere. Adică: este interzis să scrii despre cel ce poate interzice. Exact, dar exact ca acum.
Totuşi, în mijlocul acestui ev în care cenzura decreta
