Se pare ca Legea 544 continua sa fie cea mai mare pacoste a ultimului an pentru o gramada de institutii ale statului roman. Si asta pentru ca 544 a fost numarul de cod cu care s-a facut lumina in arhive, unde dosare compromitatoare pentru mai marii zilei erau puse la pastrat, intre lilieci, soareci de biblioteca si panze de paianjen. In numele legii liberului acces la informatii, purtatorii de cuvant au invatat, constransi de posibilitatea de a fi dati in judecata, sa spuna si altceva decat “nu se poate, nu e seful, nu stim”. Dar mentalitati de ani nu se distrug in cateva zile. Mai sunt institutii unde petitiile si sesizarile venite de la presa sau de la simplul cetatean sunt luate de o secretara policalificata, specializata in cafele si trantit de telefoane in nas, si duse la “seful” - un cos de gunoi mare, lucitor, special facut pentru documente de acest gen. Care sef, de multe ori, habar nu are de ce se intampla cu petitiile poporului... Cine poate sa creada ca el, romanul de rand, palmasul, s-ar putea macar gandi sa dea in judecata marea institutie, cu ghisee facute special in asa fel incat oamenii sa se incline in fata mariei-sale functionarul roman? TIMPOLIS a trimis solicitari de informatii Presedintiei (in 6 februarie 2003), Serviciului Roman de Informatii (10 februarie 2003) si Ministerului Transporturilor (11 februarie 2003). Bineinteles ca raspunsurile nu au venit nici pana azi, desi legea prevede un raspuns in maximum 30 de zile! Hartiile trimise una dupa alta s-au pierdut, probabil, printr-un birou de secretara, printre cesti de cafea sau intr-unul din dosarele purtatorilor de cuvant. Am incercat sa vedem unde au ajuns hartiile cu pricina, trimise la faxul birourilor de relatii cu presa. Am fost plimbati, de la aghiotant la purtator de cuvant si la caraus de dosare, de la adjunct la secretara, de la consilier la stampilar si inapoi la aghiotant, zile la