Imaginaţi-vă: o masă lungă, în formă de U şi 20 de indivizi în faţa unor monitoare, recuperînd pe video ceea ce n-au putut vedea pe marele ecran. Este o practică destul de întîlnită în festivalurile de film. N-ai putut intra la o proiecţie sau ea are loc după ce ai plecat? Nici o problemă. Recurgi la videoteca festivalului. Mă rog, nu e acelaşi lucru, dar tot e mai bine decît nimic. Ce te faci însă cînd filmul pe care vrei să-l vezi se numeşte Polissons et gallipettes* şi strînge în circa 70 de minute 12 scurtmetraje porno, mai hard sau mai soft, după posibilităţile perioadei din care datează: cea a Marelui Mut? Într-adevăr, posibilităţile tehnice din epocă nu erau dintre cele mai grozave, lucru pe undeva de înţeles. E vorba despre filmuleţe turnate în bordeluri şi proiectate ca aperitiv în anticamerele acestora clienţilor încă neexcitaţi care stau la coadă. Altele au fost turnate pe platouri de filmare reale, în afara programului şi în regim de urgenţă, de către regizori, se crede, consacraţi. E suficient să te uiţi la încadraturi sau la cum pică lumina pe faţa performerilor şi-aproape că-l vezi pe Chaplin dînd indicaţii de regie. Posibilităţile scenariilor şi ale subiecţilor erau însă cum nu se poate mai "actuale". În întunericul anonim şi juisiv al sălii de cinema m-aş fi simţit mult mai bine şi aş fi fost la adăpost de ceea ce ar fi crezut despre mine U-comesenii mei, afundaţi în video-lectura unor filme grave, serioase şi iraniene. Aşa, nu-mi rămînea decît să îngroş obrazul, să introduc caseta, să apăs pe play şi să stau ca pe ghimpi. Ştiam că din acel moment, oriunde m-aş fi aşezat, ochii celorlalţi vor fi aţintiţi asupra mea şi voi purta stigmatul unei plăceri, oh, cît de vinovate pentru tot restul festivalului. La urma urmei, nu văd însă de ce-mi făceam atîtea probleme. Filmul cu pricina, aşa porcos şi mut cum era, trecuse prin selecţia Festivalului de