Este un exerciţiu interesant ca, din vreme în vreme, să îţi priveşti ţara prin ochi străini. Avînd de multe ori privilegiul acesta, rămîn uimit cu cîte lucruri de-a dreptul scîrboase ne obişnuim, în rutina vieţii zilnice. De îndată ce ele ne sînt semnalate, cu inocenţa celui care le vede pentru prima dată, prinse în montura ineditului şi a diferenţei culturale, ne dăm seama că, indiferente la eforturile noastre de a le trece în planul doi, de a ne obişnui cu ele, de a ne preface nepăsători, lucrurile stranii ale cotidianului indigen sunt în continuare acolo. Am condus prin ţară pe bunul, blîndul meu profesor de la Cincinnati, acum decan al facultăţii locale de arhitectură. A venit împreună cu soţia sa, ca şi acum patru ani. Cu toată bunăvoinţa organizatorilor vizitei lor (acelaşi Colegiu Noua Europă, cine altcineva?), ţara nu ne ajută în a o prezenta ca aflată în convalescenţă măcar, necum vindecată, aşa cum ne amăgim că ar putea fi cîndva. Sigur, alarma antitero de la Cincinnati, întîrzierea acumulată şi rătăcirea bagajelor nu sînt vina noastră, dar cu siguranţă nu au contribuit la o atmosferă propice receptării "eternei şi fascinantei". De la Otopeni, pe şoseaua de centură, spre a ajunge la autostradă. Mare greşeală. Cîmpurile de bătălie de la Bassra sînt cu siguranţă mai bune decît şoseaua de centură a acestei "capitale europene". Am maşină bună, dar asta n-a ajutat. Oamenii deja se gîndeau oripilaţi că aşa va fi toată excursia, dar tăceau, politicoşi. Am ieşit la autostradă, singura, făcută praf de politicieni, jupuită precum patria. Am ajuns, cum-necum, la Vîlcea. Pe drum n-a fost chip să găsim vreo benzinărie cu bude utilizabile, nici măcar la firme, ai zice, americane, precum Shell. Desigur, nici vreo cîrciumă decentă pînă la McDonald's-ul piteştean, devenit han pe drumul Vîlcii. De ce sînt atît de derelicte şi mizere satele, de ce sînt destrămate ogoa