Dacă n-ar fi fost războiul cu Irakul, asasinarea premierului sîrb, Zoran Djindjic, ar fi ocupat prima pagină a ziarelor mai mult timp şi s-ar fi evocat de zor atentatul de la Sarajevo din 1914 zăngănind din nou ameninţări la adresa păcii mondiale. Acum ficţiunea păcii mondiale fiind zguduită de bombardamentele de la Bagdad şi de ostilităţile verbale dintre membrii Consiliului de Securitate, explicaţia evenimentelor sîngeroase de la Belgrad s-a referit doar la trecut, la itinerarul accidentat al celui considerat de patronii democraţiei mondiale speranţa pentru viitor a ţării. În ultimele luni, fosta Iugoslavie era prezentă în ştiri prin alegeri ratate din cauza neprezentării la vot şi prin lentele şi neconcludentele avansuri ale procesului Miloşevici de la Haga. Judecătorii crimelor de război păreau molipsiţi de apatia cetăţenilor din ţară; obosiţi şi dezamăgiţi după luptele pierdute, nimic din realităţile prezentului nu părea stimulativ pentru o investiţie în viitor. Construcţia democratică folosea în continuare persoane compromise, fie prin fosta colaborare cu organele de securitate, fie prin prezenta intimitate cu bandele criminale, cele care au făcut şi fac averi capitaliste folosind procedee comuniste. Premierul asasinat a avut un rol determinant în debarcarea lui Miloşevici şi apoi în predarea lui Tribunalului internaţional de la Haga. Dar euforia marilor demonstraţii populare care l-au obligat pe Miloşevici să părăsească reşedinţa prezidenţială s-a menţinut printr-o negociere obscură. Revista Newsweek povesteşte cum într-o noapte de octombrie 2002, Djindjic s-a urcat singur în Mercedesul lui Legija, porecla şefului Unităţilor operative speciale. Acesta l-a informat pe liderul protestului de masă că Miloşevici i-a dat ordin să tragă în populaţie, dar că el nu era dispus să se supună dacă Djindjic îi promite că, odată ajuns la putere, nu se va atinge de