Puţine noţiuni au un dosar atît de încărcat ca obscenitatea. Şi mai puţine sînt cele care şi l-au spălat atît de sistematic, de-a lungul vremii încît, la începutul unui nou mileniu, aproape că pot sta cu capul sus. Eliberarea moravurilor, revoluţia sexuală din anii '70, cu dezinhibările aferente, au subţiat osatura şi au şters contururile termenului la care ne raportam, de obicei, pentru a ajunge la definiţia obscenităţii, şi anume: pudoarea. În preajma omului care roşeşte mai greu - sau deloc -, a celui care nu înţelege pentru ce ar trebui să lase capul în jos atunci cînd camera urmăreşte, insolentă sau liniştită, amănunte altădată destinate (eventual) privitului în secret prin gaura cheii, obscenitatea îşi pierde opusul său referenţial. În 1936, Extaz al cehului Gustav Machaty a declanşat un adevărat scandal cu nudurile prea îndrăzneţe ale protagonistei Hedy Kiesler-Lamar - ulterior va renunţa la primul nume de familie - filmate însă în planuri atît de rapide că spectatorul cît de cît mai curios rămînea cu gura uscată. Ca să nu mai amintim spaima soţului actriţei care a cumpărat toate copiile, iar din cele care mai există lipsesc "culmile", tăiate, se zice, de un proiecţionist, pentru uzul propriu. Astăzi, pelicula poate stîrni cel mult zîmbete compătimitoare. Pînă la violentarea ochiului şi aţîţarea fără milă a simţurilor va mai trece un timp. Cinematograful a înghiţit totul, ca un adevărat Moloh ce este, avînd grijă să reaşeze, ciclic, raporturile sale cu ceea ce numim obscenitate. Faimoasa "scena del burro" - "scena untului" - din Ultimul tango la Paris dezlănţuia polemici în 1971. Unii şi-au spus: dacă un cineast ca Bertolucci merge atît de departe, de ce nu ar avea şi ei dreptul, uitînd esenţialul, atotcuprinzătoarea deznădejde a unui film care absorbea şi paroxismul relaţiilor sexuale. Pe poarta deschisă de escaladarea erotismului de către mari artişti,