La război ca la război, chiar dacă preşedintele Iliescu are grijă să ne asigure că n-am intrat în conflict. Nu sîntem combatanţi direcţi, de la Constanţa nu se poate ataca oraşul lui Harun al-Raşid, iar măştile de gaze sînt, doar aşa, de dragul Romcarbon-ului, unde avem, cu toţii, o rudă, un cupon sau o mîndrie. Dar, deşi nu sîntem în război cu sîngerosul Saddam, şi nici măcar cu una din sosiile sale, pe diplomaţii irakieni îi expulzăm, iar pe cetăţenii acelei ţări îi luăm la bani mărunţi, cu sau fără dovezi. Nimeni n-are motiv să ne atace, pentru că noi am asigurat doar sprijin logistic. Hmm, tare aş fi curios să-l văd pe domnul Geoană explicîndu-i aceste subtilităţi unui terorist dornic să răzbune umilinţa suferită de strategul din Tikrit! Deşi nu este în conflict cu Irakul, România aşteaptă totuşi să primească (pe calea armelor sau altcumva) cele 1,7 miliarde de dolari împrumutate de Ceauşescu lui Saddam. Este clar, domnului preşedinte şi aliaţilor săi guvernamentali le repugnă războiul, dar ar dori să se aleagă cu ceva de pe urma lui! Ori cu banii restanţi, ori cu contractele de reconstrucţie ori cu ceva capital politic. Vorbind pe româneşte, ei chiar merită aceste beneficii, pentru că au reuşit să cîrpească o mare continuitate istorică - performanţa de a fi de partea cuiva într-un conflict, dar fără a fi împotriva celuilalt! Mai mult, cu puţină intuiţie personală şi multe ştiri de pe CNN, am reuşit să fim, de la început, de partea celui mai tare. Performanţă ce merge mînă în mînă cu flexibilitatea alianţelor noastre politico-militare, oricînd deschise surprizelor. Vezi războaiele mondiale, vezi atitudinea faţă de conflictele Orientului Mijlociu. Ideea de alianţă încă ne e străină. Altfel zis, bine-ar fi să ne sară alţii în ajutor (să vină americanii şi fondurile Phare), dar şi mai bine ar fi să nu intrăm şi noi în vreun conflict pentru ei. Sau să cheltuim