În prima mea bibliotecă - o bibliotecă tipic ardelenească, mic-burgheză şi insuficientă, cum aveam s-o consider pe la vîrsta tuturor revoltelor - existau trei tipuri de cărţi: cele din colecţia BPT, altele din colecţia "Romanul de dragoste" şi unele din colecţia "Romanul secolului XX". Oricîte cărţi franţuzeşti, spanioleşti sau (mai rar) englezeşti am încercat să înghesui cu timpul peste conformistele rafturi de aceeaşi înălţime şi caracteristici exterioare, oricîte "Meridiane", "Studii" şi "Opere complete" am pus în rafturile din mijloc, acolo unde îţi cade privirea cînd stai în fotoliu şi sorbi din cafea, cele trei şiruri de cîţiva metri fiecare m-au urmărit prin toate casele în care am stat de atunci. De cîţiva ani încoace am încercat să fac pace şi cu ele. Le-am împărţit frăţeşte (cu soră-mea), cînd biblioteca a dispărut o dată cu casa care-o adăpostea. Dar le-am primit înapoi, frumos aşezate în cutii de carton. Cică eu aş fi avut mai multă nevoie de ele. Le-am lăsat ce le-am lăsat în debara şi cămară, pînă am început să primesc alte şi alte cutii, moşteniri de la prieteni plecaţi în Canada, în State sau (chiar) în Noua Zeelandă. Baza era aceeaşi: BPT, Romanul secolului XX şi Romanul de dragoste. Aproape c-aş putea deschide un anticariat, dacă fiecare dublură îngălbenită, cenzurată, veştejind ideologia reacţionară a autorului ei (vezi nota la ediţia din "Clasicii ruşi" a Amintirilor din Casa Morţilor) nu mi-ar evoca, aproape suprapuse, două epoci: aia de aur, pe cînd trăiam "în miezul unui ev aprins" şi aia de alamă curată, cînd mulţi dintre cei din generaţia mea (e drept, mai mult realiştii decît umaniştii) au "ales libertatea". Aşa că le-am scos, am chemat un meşter şi l-am rugat să-mi facă rafturi duble, unele în perete, altele în faţă, pe rotile. O bibliotecă dublă, una actuală şi alta nostalgică, pe care-aş începe s-o recitesc peste ceva vreme, dacă p