Sir Alexander James Edmond, al zecelea baronet de Cockburn, a fost primul care a dat obscenităţii, în 1868, o definiţie pragmatică, utilizabilă în cadru legal: obscen este ceea ce un tată de familie n-ar putea citi cu glas tare în faţa copiilor săi. Definiţia s-a menţinut pînă în 1933, cînd Ulysses a fost publicat, în fine, în Statele Unite. Ea era, evident, depăşită, fiind dependentă de ambientul cultural al epocii victoriene, cînd piesele lui Shakespeare erau expurgate pentru uzul copiilor. Pentru marele Will, laconismul era sufletul inteligenţei (brevity is the soul of wit), dar pudoarea nu era limbajul ei. Urmaşii lui aveau să meargă mai departe, sugerînd, fără a o afirma explicit, că sufletul inteligenţei ar fi licenţiozitatea (pornography is the soul of wit, scrie undeva W.S. Maugham). Obscenitatea diferă de pornografie pentru că ţine de vocabular, nu de retorică. Prima este statică, a doua, dinamică. O povestire pornografică poate să nu conţină nici un cuvînt obscen, cu condiţia să se plieze perfect, ca durată şi ritm, peste faptele relatate. Arta literară, care presupune un clivaj între timpul acţiunii şi cel al relatării, manevrează decalajul temporal printr-o combinaţie savantă de eliminări, accelerări, anticipări, rarefieri. Pornografia apare atunci cînd clivajul este eliminat, artificiul literar exclus, iar timpul naraţiunii este făcut să coincidă, aproape, cu timpul acţiunii, ca în dialoguri (Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă. Editura Pontica, 2001). Perifrazele, circumlocuţiunile introduse pentru evitarea termenilor obsceni riscă să producă decalaje, ceea ce implică o retragere timidă din zona pornografiei pure şi dure. Obscenitatea este utilă în măsura în care cuvintele crude pot fi mai bine ritmate decît eufemismele. Prietenul şi editorul român al lui Umberto Eco, Marin Mincu, aplică regulile acestuia, asumîndu-şi riscul puneri