Profesori ai acestei ţări, combăteţi-mă! Am de-a face cu ei zilnic, de aceea zic, hai să scriu ceva despre ei. Poate reuşesc să-i înţeleg mai bine. Cînd eram eu însămi la vîrsta lor, nu m-au acceptat printre ei şi nu m-au recunoscut ca fiind de-a lor. Prietena mea venea la mine, iar la petreceri se ducea fără mine. Pe mine nu mă invita nimeni. Stăteam pe margine şi mă uitam, uneori tînjeam, alteori nu, uneori mă întrebam ce îmi lipseşte şi n-am aflat-o nici pînă azi. Pe adulţi îi percepeam ca pe tabăra cert adversă, care îţi zîmbea binevoitor, te sancţiona şi îţi opunea rezistenţă, să nu pătrunzi prea timpuriu în rîndurile ei. Eram, adulţii şi noi, două specii diferite. N-am uitat de atunci. Acum, cînd lucrez zilnic cu ei, simt aceeaşi neacceptare din partea lor. Eu mă simt tot de-a lor, dar ei par să nu vadă asta. Dincolo de politeţe şi de relaţii cordiale de suprafaţă, ne sîntem total străini, oricîte străduinţe aş depune. Ei nu se străduiesc deloc. Stau apatici în bancă şi nu pot să-i tentez cu nimic. Nici dacă-i întreb despre ce marcă de blugi se poartă, dacă admir vreo coafură cu şuviţe, dacă cer o mînă de ajutor în legătură cu vreun mesaj venit de la reţea, pe care nu-l pricep. Încerc cu Goethe, încerc cu Carmina Burana, încerc cu o poveste de familie, încerc să povestesc cum e şcoala în Germania şi cum sînt elevii acolo. Încerc o glumă inofensivă. N-am nici o audienţă. Ce să mai zic de manual? Lessing şi parabola inelelor pe o ureche le intră, pe cealaltă le iese. Încerc să o actualizez şi le povestesc despre o prietenă care nu s-a căsătorit cu bărbatul veţii ei din cauza pejudecăţilor religioase. Ei se joacă cu mobilul, dau mesaje, se joacă cu palm-topul, vorbesc între ei, uneori foarte animat, scriu la matematică, se uită pe geam cum ninge, pleacă la toaletă sau pun capul pe bancă şi nu mişcă, o fată chiar doarme dusă şi se trezeşte abia niţel înain