Îndată ce revista a propus această temă, au început să ne sosească scrisori. E limpede că multă lume este, ca să zic aşa, implicată în problemă. O scrisoare se intitula chiar: "Obscenitatea sîntem noi", iar alta conchidea că "obsceni sîntem cu toţii". Şi acesta a fost argumentul, lectură plăcută. Dar stai aşa. Poate nu cu toţii şi cu siguranţă nu tot timpul. Şi cît de obsceni sîntem? Şi dacă obscenitatea este ceva ce nu putem defini prea bine (obscenitatea este "ceea ce este obscen" - se străduieşte DEX-ul meu - adică "neruşinat, trivial, indecent; vulgar, pornografic"), dar putem să o recunoaştem atunci cînd o vedem, facem ce facem şi n-o recunoaştem toţi în acelaşi timp şi în aceleaşi locuri, şi nu ne împăcăm toţi la fel de bine cu ea. Cu pornografia (pentru că veni vorba; daţi vina pe dicţionar) ne-am cam împăcat, obligaţi de amploarea acestei industrii: prea mulţi oameni au nevoie de ea, majoritatea bărbaţi, doar o parte din ei singuri, doar o mică parte din ei maniaci - majoritatea normali. Atîta doar că unii se împacă mai bine decît alţii. Aceste praguri variabile ne-au interesat, şi caracterul

lor variabil nu e deloc surprinzător, într-o epocă în acelaşi timp neruşinată şi corectă din punct de vedere politic. Aşadar în aceste pagini se va vorbi mult despre pornografie. Se va mai vorbi despre cum se naşte obscenitatea la grupa mare, despre cum surîde ea, uneori, către vîrsta mijlocie şi crizele acesteia, despre cum unii încearcă să-i pună buline, iar alţii - frunze de viţă, despre efectele ei terapeutice (promovate zgomotos de Henry Miller şi mult mai convingător de Paraziţii), despre pornografii din viaţă (nu cei din industria porno) - citiţi reportajul lui Eugen Istodor şi veţi înţelege despre ce e vorba. Sau poate că ar fi mai bine, pentru unii dintre dumneavoastră, să nu-l citiţi (scuze, Eugen). O cititoare ne scria recent, în legătură cu recenz