Asurzitorul vacarm al uriaşelor portavioane, caravanele blindatelor şi revărsarea miilor de puşcaşi marini nu reprezentau decît tărăgănatul preludiu al unui ultimatum care pînă la urmă s-a făcut auzit. Declaraţia vesteşte dezlănţuirea unei noi conflagraţii despre care nu se ştie sigur nici cine o poartă: America sau NATO, nici împotriva cui: Irakul ori dictatorul Saddam Hussein. Potenţialul civilizator al ogivelor transoceanice nu coboară aceeaşi linişte în toate sufletele. Astfel, principalii aliaţi europeni ai Casei Albe preferă războiului continuarea negocierilor; charta ONU nu îngăduie membrilor săi să se angajeze în războaie fără acordul Consiliului de Securitate, iar Consiliul de Securitate nu îşi dă acordul pentru atacarea Irakului de către SUA; şi în sfîrşit, dar nu în cele din urmă, milioane de oameni pe toate meridianele se opun cu vehemenţă pornirii unui nou război. Înfruntînd lungul şir al dezagrementelor, un mesaj consolator răzbate dinspre Bucureşti. Optimiste convorbiri telefonice şi cordiale răvaşe sînt schimbate între Biroul Oval şi Cotroceni, fiecare interlocutor mărturisindu-şi încîntarea faţă de celălalt. Specialişti în neutralizarea celor mai ucigătoare substanţe, ei ilustrează nu numai bravura, ci şi generozitatea contribuţiei româneşti la marea bătălie împotriva terorismului islamic. Gestionari ai unui buget al pauperităţii, guvernanţii bucureşteni se obligă

să suporte toate cheltuielile implicate de această contribuţie. Contribuabilii celei mai prospere economii subterane vor achita integral costul transportului, echipamentului întreţinerii, precum şi solda neînfricatului corp expediţionar. Libere faţă de apucăturile birocratice, autorităţile acordă concomitent băieţilor reuniţi la Bistriţa şi calitatea de voluntari şi o soldă la care chiar şi profesorii universitari ar fi jinduit. Dărnicia CSAT-ului prevede totuşi şi o limită: u